Capitolul 11-Nu vreau sa fiu nimic fara tine.

"Vreau să mă scurg,să fiu o picătură de ploaie,să mă evapor apoi...Să ard ca o flacără,să fiu nimic.Efemeritatea timpului mă îndoaie,mă face să fiu mai fragilă decât un fulg de zăpadă.Vreau să mă evapor!Să mă evapor și atât!Lumina mă ucide,mă arde,mă iartă.Nu pot să fiu altceva decât scrum.Lacrimile mă fac să cred că sunt umană,că am suflet,că sunt vie.Mi-e dor de mine,mi-e dor de ce am fost odată.Vreau să mă pierd printre firele de nisip,un val să mă fure...O rază de soare să mă aprindă,să pot să ajung o stea,să veghez de undeva de sus,să-mi înghit cuvintele alături de un pahar cu vin.Să mă rup ca un trandafir,să-mi pierd aripile,să le transform în nori de puf.Mi-e teamă de mine,mi-e teamă de noapte.Un fir de iarbă aș vrea să fiu,să mă rup odată cu vântul...Și sânge de-aș fi,și aer,orice...Să-mi pierd ochii,să pot să mă simt cu totul,să-mi simt inima frântă care se chinuie să mai bată.Vulturi să-mi sfâșie pieptul,porumbei să mă plângă.Să mă transform în fum de țigară,în aripi de foc.Tăcere!Să fiu pana cu care scrie poetul,muza unui nebun...Un nebun care să mă iubească.Aș vrea să fiu o piatră,rece,mută...O pasăre în zbor,o furtună de-aș fi...Iertare!N-am fost,nu sunt și n-o să fiu nimic...fără el.O melodie să fiu,să mă asculte lumea,să fiu o baladă...Un suflet pierdut,un suflet pereche.Suflet uitat,uitat și atât.Mireasă a nopții,soție cu luna...Cimitir de vise,cimitir cu flori.Oscilez între viață și moarte, ăsta mi-e drumul...Ia-mi visele!Ia-mi trupul,cu suflet cu tot.Ia-mi flacăra,ia-mi speranța.Doar uitarea lasă-mi-o.Lasă-mi iubirea,lasă-mi amăgirea.Porumbeii se plâng că-i noapte.Și mie  mi-e teamă că-i noapte.Cântec gri,instrumente dezacordate,instrumente de plumb și ceară.O vioară arsă,un violoncel prăfuit,un flaut mut...Orchestra noastră cu acorduri calme e pe moarte acum.Partiturile noastre iau foc,ard mai tare decât soarele.Tu mai ai o chitară,și aia fără corzi...Mai ai un stilou,și ăla fără cerneală...Mai ai o pensula și-o pânză,dar nu mai ai culori.Mă ai pe mine!Folosește-mă,transformă-mă tu!Fă-mă ce vrei,numai să fiu...să fiu cu tine.Pământ de-aș fi,să-ți acopăr trupul,să-l îmbrățișez.Sărut,cât buzele-ți sunt încă reci,pline de sânge.Să te mai am o noapte,să-ți spun să nu pleci!Să mă aștepți întins pe spate,să-mi zâmbești...Să stingi lumânarea,singura aprinsă și să mă pui la pământ cu o privire.Să fim unul.Un instrument divin,un trup de lut,o marionetă.Să-mi prinzi aripile,să nu mă lași să cad...Să mă strângi în brațe,să nu mă lași să îngheț...Să ne plimbăm prin ploaie,sau să stăm goi pe nisip,martor să ne fie cerul.Să-ți jur iubire,căci numai asta mi-a rămas!Iubire până la moarte...Să mă atingi apoi,să mă topești,să mă privești arzând pentru tine.Tu!Cu tot cu ochi,cu păr,cu inimă și suflet...Tu,cu tot ce ai,să fii al meu.Să fiu a ta și-atât! "

Capitolul 10-Pierdut

 Totul,absolut totul s-a schimbat.Cristi știa de mine și de Alex,examenele le-am picat și mi-am lăsat pasiunea pentru desen să moară...Vara a venit rapid,fără să-mi dau seama.Simțeam schimbări majore din interior până la exterior.Alex era plecat de o luna și ceva...Nu știam nimic,știam doar că aveam nevoie disperată de el.

 

 

 Prima scrisoare pentru Alex nu-mi amintesc când am scris-o,important e că nu i-am trimis-o niciodată.Nu știu dacă înțelegi,Alice,dar plecarea lui m-a dat peste cap,mi-a schimbat viața...Cel mai rău lucru a fost,ei bine,faptul că n-am știut de ce a plecat,faptul că l-am acuzat degeaba...

 Scrisoarea e mai jos:

 "Sunt ochi de soare,sunt ochii tăi căprui.Clipesc,apoi se închid și lasă lacrimi să curgă...ploaie rece,ploaie tristă,ploaie mută... Lumina pătrunde în crăpăturile geamului aburit,în camera goală,lângă pat.Așternuturile sunt albe cu un miros pătrunzător de trandafiri de grădină.Sunt aripi de înger,dragul meu,aripi frânte...Nu recunosc nimic,totul e nou...Nu știu dacă afară e primăvară sau vară,ploaia îmi dă senzația că e sfârșit de toamnă,o toamnă timpurie... Primele raze de soare se îmbrățișează cu ploaia,apoi se spulberă în ceață. Ultimii trandafiri înfloriți sunt morți,răpuși de grindină.Mai murmură noaptea,când le sunt tăiate petalele,când sunt triști și singuri.Soarele n-a vrut să răsară de dimineață,s-a ascuns în spatele unui nor negru, înfricoșător.Totul e pustiu fără tine.Mi-e dor de atingerea mâinilor tale calde,mi-e dor de zâmbetul pe care mi-l ofereai dimineața,mi-e dor de vocea ta!Nu știu de ce ai plecat,nu cred că vreau să înțeleg vreodată...Casa asta parcă e bântuită.Mi-e dor de apartamentul meu,mi-e dor de apartamentul tău!Mi-e frică să mă întorc aici,mereu și mereu,știind că tu nu ești,nu pot să numesc acest loc "acasă". Doar seara ies din casă,mă plimb pe strada pustie și nouă.E liniște,o liniște mormântală... Totul parcă este desprins dintr-un film de groază cu nebuni.Casa asta îmi dă fiori!Totul e alb,draperiile din dantelă foșnesc la fiecare mișcare și liniștea din jur e năucitoare.Mi-e teamă să pictez,nu mai știu nimic...nu mai am culoare,nu mai am vitalitate.Sunt pene de curent în fiecare seară și plouă tot mai des.Plouă pentru că ai plecat,plouă pentru că nu știu unde ești.Mi-e dor de tine,un dor ce nu mă lasă să respir,să dorm...să trăiesc.Fumez de două ori mai mult decât înainte și am devenit dependentă de cafea.De câteva zile n-am mai manancat nimic.În ultima lună m-am îngrășat îngrozitor de tare.Mi-e teamă să mă uit în oglindă,mi-e teamă să văd o stafie,o persoană urâtă,diformă.Nu mai sunt eu,cea de altă data,nu mai am aceiași ochi...același zâmbet.Nu mă mai recunosc... Am amețeli tot mai dese și mi-e greață de la orice. Îmi fac griji pentru ceea ce urmează,pentru că nu știu cum să mă comport cu asta.Trebuie să mă pun pe picioare și să  mănânc sănătos,asta e tot ce contează...cred. .Întoarce-te!"

 Agonie!!Singurul cuvânt ce-mi venea în minte atunci era agonie...Același cuvânt e și acum.Se scurge printre rânduri,printre lacrimi...Agonie!Agonie!Agonie!

 Am plecat din apartamentele noastre din cauza lui Cristi.Într-o seară,lui Alex i-a spart geamul de la dormitor,în altă seară mi-a scris cu vopsea pe ușă.Amenințări,multe, până când ne-am hotărât să ne mutăm împreună într-o căsuță mică dintr-un cartier mai îndepărtat.Imediat după ce ne-am mutat,Alex a dispărut.I-am dat vestea pe care o aștepta,i-am spus că-mi dau bacul și putem să plecăm din țară,apoi a dispărut fără urmă...

 

 Într-una din zile,una din multele zile de singurătate, m-am hotărât să ies din casă.Mi-era poftă de jeleuri,așa că am respirat adânc aer în piept și am ieșit la lumină..Atunci am cunoscut o persoană destul de interesantă într-un magazin din apropierea casei.Ziua aceea mi-o amintesc și acum...ca să înțelegi mai bine,îți voi arăta o pagină din jurnalul meu de atunci.

 "ziua 27...Afară a ieșit soarele.După multă vreme mi-a zâmbit,dar nu vreau să scriu despre soare și razele lui,ci despre o fată.Da...o fată.Am cunoscut-o azi la magazin.Ne-am întins amândouă să luăm ultima pungă cu jeleuri...De aici a pornit conversația.Fata avea ochii mari și verzi,o piele de culoarea laptelui presărată cu zeci de pistrui și un păr roșcat și creț ce-i acoperea umerii.Purta o bluză de un verde crud,foarte mulată ,ce-i scotea formele în evidență și talia de invidiat,pantaloni scurți și zdrențuiți,iar în picioare purta niște teniși colorați.Mi-a zâmbit și și-a cerut scuze...Părea ușor timidă,dar după câteva secunde mi-am schimbat părerea.Era încrezătoare și relaxată.Stătea dreaptă și era puțin mai înaltă decât mine.Avea brațe subțiri,iar degetele îi erau lungi și delicate.Am făcut cunoștință și m-a întrebat dacă sunt nouă în cartier.  Mi-a fost teamă și rușine să-i spun că stau de câteva luni aici ,dar mi-a fost frică să ies din casă,așa că i-am spus că m-am mutat de curând.La prima vedere,probabil am speriat-o,eu fiind îmbrăcată în negru,cu un tricou extrem de lălâu,pentru a-mi ascunde ...formele dobândite în ultima vreme și blugi largi și rupți ce atârnau în marginile veșnicilor mei bocanci prăfuiți.Părul îmi era desprins și ciufulit,eram palidă de la atâta stat în casă,cu cearcăne îngrozitoare din cauza insomniei.Ochii îmi erau aproape injectați,roșii.Mă holbam fascinată la ea,fără să clipesc,fără să respir.Mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă nu vreau să vin la ea să bem un ceai.Surpriza mea a fost să aflu că stăm la 2 case distanță .Alice...numele ei e Alice.Am povestit vrute și nevrute,până am început să mă relaxez,până am început să-i povestesc tot.Tot!Acum mă simt mai bine,mult mai bine...simt că pot să am încredere în ea.Este o persoană minunată.Mâine vine la mine să-i arăt niște tablouri mai vechi.Părea extrem de interesată de pictură, așa că am invitat-o să treacă să le vadă.. Sper să-mi petrec mai mult timp cu ea ,asta până aflu ceva de Alex."

 

 

 Derutant,nu-i așa micuța mea Alice ?

Capitolul 9-Când luna dispare.

Mi-e dor de lună,așa cum mi-a fost dor de soare,nori și ploaie.Mi-e dor de o furtună,să alerg cu picioarele goale pe iarba udă,să țip,să nu mă audă nimeni.Mi-e dor să merg la mare odată pe an și să mă rătăcesc în mulțime,fără să-mi pese de oră,dată,săptămână,lună.Să mă pierd în pădure și să nu mai găsesc drumul înapoi.Când luna dispare totul e trist...Stelele nu mai răsar și noaptea este mută.Vreau o furtună!Vreau tunete și fulgere!Vreau să miros un trandafir,apoi să-l rup și să-l pictez...Mi-e dor să stropesc pânza albă cu vopsea,mi-e dor să fac crochiuri cu oamenii din parc,mi-e dor de natura statică...Mi-e dor de țigările mele tot timpul pe terminate,de berea la halbă de la barul micuț din colțul străzii,mi-e dor de cărțile mele citite pe întuneric și de ceainăria din fața liceului...Mi-e dor de chitara mea roșie cu lacul jupuit,mi-e dor de concertele de vineri seara... Acum toate astea par lucruri mărunte,lucruri care probabil nici nu s-au întâmplat.Dar au fost!Le-am simțit,le-am trăit!Au fost toate ale mele,m-am bucurat de toate minut cu minut.Când luna dispare,îmi amintesc cât sunt de tristă...cât de singură sunt,cât de departe sunt de realitate.Mi-e atât de dor de parcul meu,de lacul meu cu apa limpede și de copacii mai bătrâni decât mine,care erau acolo,gata să mă asculte...Cu cât mă întorc mai mult în trecut,cu atât știu că amintirile mele sunt chiar amintiri,nu fantezii,nu vise...Eu,suflet destinat singurătății și uitării.Eu,om mărunt și fragil.Eu,naivă și nesigură...copil trist,așa am fost eu...Când aveam 18 ani și totul părea să prindă viață,atunci s-a întâmplat totul...18 ani...Copil pe atunci...Am fost singură,nimic nou,la fel ca și acum,dar acum totul e diferit...Umbrele sunt înfiorătoare și uneori totul în jurul meu scârțâie.Acum furtunile mă îngrozesc,mă fac să-mi fie teamă.Nu mai știu cum e să simt atingerea ploii,nu-mi amintesc muzica mea preferată...Erau balade,încercam să le ghicesc notele la chitară.Greu!Visam ca într-o zi să ajung undeva,departe,într-un loc necunoscut și acolo să pot să o iau de la capăt.Să pot să pictez,să pictez pentru oameni.Alex...Eu am dat culoare lumii lui,așa cum el a dat un sens vieții mele...puțin,atât cât a fost,a fost frumos...Secunde,minute,ore!Mă hrăneam cu fiecare clipă alături de el și fiecare secundă fără el era un chin...Și acum este,dar acum mă consider mai puternică.Mint!Nu sunt!N-am fost și nu voi putea să fiu vreodată!Aș vrea să pic din cer,să-mi las aripile frânte să se odihnească...Alex,zâmbetul lui...unde este el acum?Cunosc răspunsul,chiar îl știu!Aș fi preferat să nu știu nimic!Dacă n-aș fi aflat niciodată adevărul,poate atunci aș fi avut o speranță.Să știu că e undeva acolo și că poate într-o zi,ca aceea din septembrie,ne vom revedea pe aceeași stradă,la aceeași oră și că o să fie neschimbat,cu ochii lui căprui,cu zâmbetul lui cald,cu tot ce a fost al meu odată...Să fim neschimbați amândoi,doar cu fețele brăzdate de trecerea timpului,să-mi zâmbească și să mă îmbrățișeze...

Capitolul 8- Începutul

Aerul e irespirabil acum.Când îți scriu,timpul se oprește și totul pare atât de real,atât de viu.Aș vrea atât de mult să mă rup de tot,să fiu nimic.Și cerul moare,iar liniștea mă face să cred că nu am fost mai singură niciodată.Tu poți să iei tot ce am fost eu,tot ce nu pot să mai fiu.E ciudat,dar nu pot să explic mai multe acum...Îți iubesc ochii,ca și cum nu i-aș mai fi văzut,iar zâmbetul tău imaginar îmi dă putere .Inima mea s-a spart ca o bucată de sticlă și încerc să rămân în picioare,dar nu pot.Ura încă mă ține trează noaptea,încă îmi curge prin vene...Mă întreb uneori cu ce am greșit.Chiar dacă știu răspunsul,întrebarea mă face să uit cele întâmplate,ca o amnezie dulce.Aș vrea să fug,să fug departe...Imposibil!.Sunt lanțuri ce mă țin legată de picioare ,iar gheața mă face să-mi fie din ce în ce mai frig.Nu-mi pasă!Îmi doresc să te revăd...atât de mult îmi doresc...Iar după asta,nimic nu mai contează.Acum ești pierdută printre gândurile mele,însă pot să sper că o să ai puterea să citești scrisoarea.Scrisoarea ce mi se pare o idee din ce în ce mai proastă.Am ajuns în punctul în care deja trecutul a fost scormonit prea mult și rănile sunt tot mai dureroase.Nu contează,voi continua să scriu...Singurul lucru care mă îngrozește este trecerea timpului...faptul că tu te-ai schimbat...Oh,sunt sigură că te-ai schimbat...Ochii sper că au rămas la fel,pentru că,draga mea,ochii tăi mai păstrează vie amintirea unei persoane atât de speciale pentru mine.Doar ochii tăi...


Cristi a încetat să mă mai caute,dar asta nu m-a ajutat prea tare.Îmi făceam griji și mă gândeam tot mai des la el.Alex nu știa nimic .Mi-a spus într-o zi că ei doi nu prea mai vorbeau,iar după asta pauză...Au urmat câteva zile în care m-am izolat de toți,incluziv de Alex.Aveam impresia că nu mă mai cunoșteam,că nu mai știam nimic de acea Alexandra care a fost odată...Adevărul e că nici acum nu știu prea bine ce s-a întâmplat cu ea...Și am continuat cu singurătatea,până într-o zi de luni...
Aerul era rece,dar soarele strălucea așa cum nu o mai făcu-se de mult.Am stat închisă în casă câteva zile bune,fără să-mi pese de nimic.Pășeam melancolică prin parc,bucurându-mă de timpul care mi-a mai rămas înainte de începerea orelor de curs.Peste tot erau flori multicolore ,iar păsărelele ciripeau un cântec destul de enervant.Era liniște...
Lacul mă chema la el,într-un mod discret și senzual în același timp.Eram atrasă ca de o forță nemaiîntâlnită.Mi-am aruncat geanta lângă un copac,m-am descălțat de teniși,mi-am suflecat pantalonii până la genunchi și mi-am aprins o țigară.Părul meu plutea turbat din cauza vântului.Tremuram.M-am apropiat de margine,am întins un picior,și în momentul în care mă pregăteam să îl întind și pe al doilea,o voce dulce mi-a strigat numele și două mâini calde m-au prins de mijloc.
-Ce încerci să faci?
Era Alex.Inconfundabil,cu aceeași privire,același zâmbet,același parfum.Purta un tricou negru și o cămașă verde în carouri deasupra.Blugii erau largi,comozi,ca de obicei,iar în picioare purta epicii teniși pictați cu vopsea.Bineînțeles,autorul eram eu.
-Dacă nu te-aș cunoaște așa bine,aș zice că vrei să te arunci.
-N...nu.Ce ți-a venit?Sunt bine,vroiam să văd cum e apa.
-La 5 grade celsius?Interesant.
-Crezi ce vrei.Dar tu de unde ai apărut?
-Hmm,nu știu.Probabil citesc mințile.Alexandra!Te cunosc mult prea bine.Știam că aici te găsesc,orice ar fi.Am fost îngrijorat,știi tu,chestiile obișnuite,dar vroiam să vorbesc ceva cu tine la modul cel mai serios posibil.
-Și anume?
-Spune-mi te rog dacă mai știi ceva de Cristi,dacă l-ai mai văzut,dacă ai mai vorbit cu el.
-Sincer,nu.Nu l-am mai văzut de ceva timp.
-Ești sigură?
Am ezitat puțin răspunsul,am tras aer în piept și am lăsat privirea în pământ.
-Da...
-Dar ce ai pățit?Ești agitată.Te-ai înroșit la față.
-Nu am nimic.De ce ar trebui să am ceva?Sunt foarte bine,puțin obosită...
-Nu te cred,dar știu că nu-mi vei spune nimic,așa că o las baltă.Ia zi,ce facem azi?
-Păi eu am școală,dar dacă vrei...
-Nu,nu!Nu mai lipsești de la ore!Ai bacul anul ăsta,nu vreau să te am pe conștiință dacă pici.Te duci la ore!
-Ok.Dacă vrei,mă aștepți și ieșim după la o cafea.
-Așa rămâne.Hai că te duc eu.Am drum pe la tine pe la liceu.
-Te superi dacă merg pe jos?
-Sigur că nu.Atunci ne vedem când termini,aștept un mesaj,ceva.
-Te sun.
Nu m-am dus la liceu.Eram hotărâtă să-l caut pe Cristi,dar ce nu știam eu era că și Alex tot asta avea de gând să facă.
Ei bine,mă îndreptam hotărâtă spre apartamentul lui Cristi,gândindu-mă la ce aveam să-i spun,dar când am ajuns în fața ușii,gata să bat,am auzit două persoane care vorbeau pe un ton cam agresiv.Curioasă din fire,am lipit urechea de ușă și am ascultat...


"-Nu înțeleg ce vrei să insinuezi!Suntem prieteni de peste 10 ani și nu ai încredere în mine?Ți-am spus că nu știu nimic.Nu mă crezi,asta e.Nu înțeleg de ce ne-am răcit,de ce nu vrei să vorbești cu mine.
-De parcă mai are rost acum.Răul e deja făcut.Te-ai apropiat prea tare,ai distrus tot.Ești un nimeni,un nimic!Dar stai calm,asta nu o să rămână așa.Victor și Radu știu și ei tot.Ești dat afară din clubul de biliard și vrem și cheile de la casa din Brașov.Nu mai pot avea încredere în tine.Nu acum.
-De ce i-ai amestecat și pe ei?Nu văd rostul,nu înțeleg de ce te-ai aprins așa.
-Mi-ai luat tot ce aveam mai scump pe lume,tot ce am iubit vreodată.
-Nu ți-am luat nimic!"

Mi-am dat seama imediat că erau Cristi și Alex.Eram agitată.M-am așezat pe jos și mi-am lipit capul de ușă.Am continuat să ascult,rugându-mă unei forțe divine probabil,ca Alex să nu-și dea drumul la gură.Nu a prea ajutat...

"-Cum poți să te uiți în ochii mei și să minți cu atâta ușurință?Chiar nu ai nici un pic de respect pentru toți anii noștrii de prietenie?M-ai trădat pentru o fată?!
-Alexandra nu este doar o fată!O iubesc!Da,recunosc.O iubesc...
-Ești un nenorocit!Știam eu.Sunteți niște nenorociți amândoi,dar stați fără grijă,situația asta nu o să rămână așa.
-Poți să-mi faci ce vrei,dar de ea nu te atingi!
-Cum aș putea să-i fac rău unei ființe atât de firave?!Aș fi un monstru.Nu,nu.Cel care o să plătească,ești tu!"

N-am mai rezistat.Explodam de furie și am făcut enorma greșeală să deschid ușa și să întru turbată direct în hol.S-au oprit amândoi.Se uitau la mine cu ochii mari.M-am apropiat de Cristi și i-am dat o palmă.Greșit!Greșit!Greșit!În momentul acela,Cristi,ieșit din minți,i-a pus mâna la gât lui Alex și l-a lipit de perete.Alice,atunci am simțit că totul în jurul meu dispare.Plângeam și imploram iertare de la Cristi.Nimic... m-am repezit în bucătărie,am luat un cuțit și...


-Dacă nu îi dai drumul,nu mă uit,dar sunt în stare de orice.

I-a dat drumul...S-a întors uimit la mine.Semăna cu un animal.Cum de am putut să stau atâta timp lângă o asemenea creatură?Să accept să fiu iubită de așa ceva...De un monstru!A zâmbit cu colțul gurii,și-a dat părul din ochi,și-a suflecat mânecile de la bluza de un alb murdar și mi-a apucat bărbia într-un mod ...tandru...Credea el.

-Scumpa,naiva Alexandra...De ce îți faci rău singură?De ce tocmai el?De ce?Ți-ai bătut joc de mine.Frumos...Merită?Uite-te la el și spune-mi dacă merită.
Și m-a sărutat.Scârba și ura pe care le-am simțit atunci încă mă urmăresc.Nu credeam că eram în stare să urăsc atât de mult pe cineva.

-Da!Merită!Și merită de o mie de ori mai mult.Sunt în stare de orice pentru el și uite-te bine la mine,că nu glumesc.Sunt în stare de orice,nu uita.

L-am luat pe Alex de braț și am ieșit din apartamentul blestemat.Din ziua aceea,războiul era declarat oficial.Nu aveam de gând să mă dau bătută,eram hotărâtă să lupt pentru Alex,să trec peste orice.Până la urmă,ce putea să se întâmple?...Bună întrebare Alexandra,bună întrebare...


Alice,acesta e doar începutul,începutul unui coșmar ce încă mă urmărește,începutul iadului meu pe pământ.Iad ce a adus odată cu el,paradisul.Iad ce acum pare că merită tot focul trecutului...Foc și gheață,ploaie și soare,alb și negru...

Capitolul 7- Ca o ultimă iarnă ...

M-am dus grăbită să deschid și în prag stătea Cristi.
-Unde ai telefonul?Cred că ți-am dat peste 30 de mesaje de aseară până acum!
-Telefonul...ahh...mi-a murit bateria și am uitat să-l încarc.
-Ai uitat...ai uitat să-l încarci?Îți bați joc de mine?Am fost la tine aseară și n-ai răspuns.Unde ai fost?Am fost îngrijorat...
-La Maria.Trebuia să terminăm proiectul de sfârșit de semestru.Scuze,am uitat să-ți spun.
-E bine...să nu mai faci asta.
Și am scăpat!Maria știa de Alex,așa că dacă ar fi întrebat-o Cristi ceva,știa ce avea de făcut.După ce l-am liniștit pe Cristi, a plecat la lucru.Nici nu a ieșit bine pe ușă,că m-a sunat Alex.
-Deabea ce am scăpat de Ana!A început cu întrebări.Unde am fost,ce am făcut.A început să se crizeze la telefon.Am fost nevoit ...să-i închid.
-Cam același lucru l-am pățit și eu cu Cristi.Trebuie să facem ceva.
-Nu le putem spune...
-Nu am zis asta.Cristi ar fi distrus,iar de la Ana nu știu la ce să mă aștept.
-Hai să ne vedem să discutăm.Vino la mine.
-Nu e bine.Vino tu la mine.Cristi deabea ce a plecat,deci nu mai vine până diseară,iar Ana nu știe unde stau.Deci am rezolvat ambele probleme.
-Ok.În 20 de minute sunt acolo.
20 de minute.Aveam oare timp să pregătesc ceva?Nu.Așa că m-am apucat de aranjat cât de cât apartamentul.Am tras draperiile,am stins luminile și am aprins câteva lumânărele parfumate.Puțină muzică în surdină era tot ce lipsea.Însă am uitat de șevalet.Până să apuc să-l strâng,a sunat la ușă.Am deschis și am sărit la el în brațe.Avea un trandafir alb în mână.
-Ca să nu vin cu mâna goală.
L-am tras în cameră și am început să-l dezbrac.Râdea.
-Iar?
-Hmm...da.E vreo problemă?
-Am zis eu ceva?


Când amintirile te înconjoară,te pierzi în cruda realitate și îți dai seama mult prea târziu că timpul a trecut...Lacrimile nu-și mai au rostul și de regrete nu mai încape discuție...Deci trebuie să te mulțumești cu resemnarea.Un suflet trist e ca o poezie fără rimă,ca o zi de vară fără soare...Aici,acum,totul e rece.În jurul meu totul e alb și mut...

Momentele frumoase petrecute cu Alex deveneau parte din viața mea.Fiecare zi,fiecare noapte.Cristi devenise rece,însă atunci ...ei bine,eram atât de absorbită de tot ceea ce făcea Alex,încât Cristi era ca o ploaie de vară.Ura din sufletul lui mă nimicea inconștient și mă făcea să mă simt vinovată.Refuzam să ieșim,telefonul îmi era închis majoritatea timpului,iar pe acasă nu mai treceam atât de des.Scuza mea principală era problema examenelor,însă timpul lor trecuse de mult.Cristi devenea suspicios,iar când primăvara și-a făcut apariția,totul s-a schimbat.Natura înflorea,la fel ca dragostea mea pentru Alex.Am petrecut acea iarnă ca ultima iarnă din viața mea...doar de aș fi știut...


Într-o dimineață cam cețoasă,în care planul principal era somnul,totul avea să se schimbe...Telefonul suna în disperare.Încă adormită,l-am apucat de pe noptieră și m-am uitat la ceas : 7 fix.Din instinct, nu m-am uitat la număr și l-am închis.Următoarea oră a fost o oră de coșmar.Probabil încă eram pe tărâmul viselor,deoarece nu am închis telefonul..l-am lăsat să sune.Și a sunat..a tot sunat...Și după minute bune,s-a închis.M-am întors pe o parte,mi-am pus perna pe cap și am ațipit.Nu a durat mult ,deoarece cineva lovea cu picioarele în ușă.În prim plan m-am speriat îngrozitor de tare,dar m-am gândit că nu poate să fie decât o singură persoană.L-am ignorat.A continuat să bată și să urle : "Alexandra!Deschide în momentul asta!Dacă nu deschizi,am de gând să sparg ușa!Deschide acum!ACUM!"...Nu aveam de gând să-i deschid,însă zgomotul făcut în calorifer de vecina de sub mine m-a enervat peste măsură.Mi-am tras pe mine un tricou aruncat pe scaun,mi-am prins părul și nervoasă,m-am dus să deschid.
-Ce vrei la ora asta?E sâmbătă!Lumea doarme acum!Nu ești sănătos la cap?!
Cristi stătea ca o stană de piatră în ușa mea,cu ochii injectați,tras la față.Purta un tricou gri,ce lăsa să se vadă în toată splendoarea lor,mâinile.Avea mâini puternice,însă nu asta mi-a atras atenția.
-Ce ai pe mâini?
-Oh...doar semne de la minunatul lucru cu care mi-am potolit dorul de tine.
-Nu înțeleg...
-Nu?Pune mâna.Simți?Venele mele ard.Ard de plăcere.
Mâinile lui tremurau.Era rece ca gheața.I-am pus mâinile pe față și am început să plâng.
-Ce ai făcut?Spune-mi și mie ce ai făcut?!
Disperată m-am apropiat de pieptul lui și am început să-l lovesc cu pumnii.Lacrimile mele rămâneau amprentate pe tricoul lui și am început să țip din ce în ce mai tare.
-Nu am făcut nimic...
Avea un rânjet înfricoșător pe față.M-a împins de la pieptul lui și a rămas pentru câteva secunde nemișcat...
-Sunt bine,foarte bine.Vezi ce bine sunt?
Mă uitam la el și nu îl recunoșteam.Am încercat să rămân calmă și să analizez situația.
-Te droghezi?
-Nu,îmi bag în vene.
-Să nu glumești cu așa ceva niciodată!Spune-mi!De ce arăți în halul ăsta?
-Nu ți-am spus?Îmi bag în vene.A durut la început,dar acum e bine.E plăcut,așa îmi ești alături în fiecare noapte.Te văd tot mai des.Mereu!
-Ești nebun?
-Da...am înnebunit de dor.N-ai auzit de așa ceva până acum ,nu?Sau chiar nu îți pasă?
-Normal că îmi pasă.
-O,deci îți pasă.Deci tot acest timp ți-a păsat .Înțeleg perfect,totul e atât de clar acum.
-Nu e nevoie sa fii sarcastic.Cred că ar fi cazul să luăm o pauză...nu e bine să ne mai vedem,nu în halul în care ești acum.Eu...
-Ce?Pauză zici...Mhm,deci vrei să nu ne mai vedem.Alexandra!Noi în astea 3 luni de zile abea dacă ne-am văzut de 3 ori!3 ori!Tu nu înțelegi că noi trebuie să fim împreună?Tu ești viața mea,eu trăiesc pentru tine.Fără tine,eu,eu sunt în stare să mor.Eu nu pot să respir fără tine...
-Nu vorbi așa!Nu îți permit.Nu am spus că ne despărțim,am spus că am nevoie de o pauză...
-Spune-mi adevărul.Ai pe altcineva?Dacă aflu cine e,îți spun,o să se termine urât.
-De ce vorbești prostii?Cu cine aș putea să te înșel?Am avut nevoie de liniște,pur și simplu.M-am simțit ciudat în ultima vreme,notele mele la examene nu au fost chiar atât de bune,lucrez la un proiect nou,mă pregătesc de bac.Am multe pe cap și te rog să mă înțelegi.Totul e complicat acum,am nevoie să îmi fac ordine prin gânduri.
-Dacă mă minți...
-De ce aș face-o?Ce motiv aș avea?
Siguranța cu care îl mințeam mă uimea și pe mine.Puteam să dau la actorie,cu atâta seninătate mă uitam în ochii lui și îl mințeam.
-Ar fi bine să pleci și să te odihnești,nu arăți deloc bine.Te rog,du-te acasă și culcă-te.
-Bine,dar nu vreau să mă părăsești.Am nevoie de tine...
-Știu,nu o să fac asta.Acum pleacă.
-Bine...
L-am văzut cum cobora scările,ca un om ce nu mai avea nimic.Se legăna de pe un picior pe altul...singur,trist.Am închis ușa cu ultima mea fărâmă de putere și m-am trântit pe jos.Sute de gânduri nu îmi dădeau pace,mă simțeam vinovată.Mai vinovată.

Oare sufletul este făcut să îndure atâtea?Suntem noi oare atât de puternici să putem trece peste toate încercările vieții?Avem noi stăpânirea și curajul să trecem peste toate cu capul sus?Eu nu...nu am avut...La mine a fost o trecere de la un om neînsemnat,la mult, mult mai rău de atât.Nu mai sunt om,nici eu nu știu ce sunt.Sunt o umbră,sunt un punct uitat într-o infinită lume a culorilor.M-am degradat,m-am prăfuit și am rămas așa.Nu mai am puterea de a plânge,nici măcar de a mă mișca.Încerc să duc la capăt însă,istorisirea vieții mele.O istorisire ce aduce odată cu ea,momente de coșmar,amintiri ce nu mai lasă loc de somn,tristețe,amăgire.Un singur lucru a meritat și îți jur,fără asta nu aș mai fi putut trăi...Tu știi asta,Alice...doar un lucru.Unul...