Capitolul 7- Ca o ultimă iarnă ...

M-am dus grăbită să deschid și în prag stătea Cristi.
-Unde ai telefonul?Cred că ți-am dat peste 30 de mesaje de aseară până acum!
-Telefonul...ahh...mi-a murit bateria și am uitat să-l încarc.
-Ai uitat...ai uitat să-l încarci?Îți bați joc de mine?Am fost la tine aseară și n-ai răspuns.Unde ai fost?Am fost îngrijorat...
-La Maria.Trebuia să terminăm proiectul de sfârșit de semestru.Scuze,am uitat să-ți spun.
-E bine...să nu mai faci asta.
Și am scăpat!Maria știa de Alex,așa că dacă ar fi întrebat-o Cristi ceva,știa ce avea de făcut.După ce l-am liniștit pe Cristi, a plecat la lucru.Nici nu a ieșit bine pe ușă,că m-a sunat Alex.
-Deabea ce am scăpat de Ana!A început cu întrebări.Unde am fost,ce am făcut.A început să se crizeze la telefon.Am fost nevoit ...să-i închid.
-Cam același lucru l-am pățit și eu cu Cristi.Trebuie să facem ceva.
-Nu le putem spune...
-Nu am zis asta.Cristi ar fi distrus,iar de la Ana nu știu la ce să mă aștept.
-Hai să ne vedem să discutăm.Vino la mine.
-Nu e bine.Vino tu la mine.Cristi deabea ce a plecat,deci nu mai vine până diseară,iar Ana nu știe unde stau.Deci am rezolvat ambele probleme.
-Ok.În 20 de minute sunt acolo.
20 de minute.Aveam oare timp să pregătesc ceva?Nu.Așa că m-am apucat de aranjat cât de cât apartamentul.Am tras draperiile,am stins luminile și am aprins câteva lumânărele parfumate.Puțină muzică în surdină era tot ce lipsea.Însă am uitat de șevalet.Până să apuc să-l strâng,a sunat la ușă.Am deschis și am sărit la el în brațe.Avea un trandafir alb în mână.
-Ca să nu vin cu mâna goală.
L-am tras în cameră și am început să-l dezbrac.Râdea.
-Iar?
-Hmm...da.E vreo problemă?
-Am zis eu ceva?


Când amintirile te înconjoară,te pierzi în cruda realitate și îți dai seama mult prea târziu că timpul a trecut...Lacrimile nu-și mai au rostul și de regrete nu mai încape discuție...Deci trebuie să te mulțumești cu resemnarea.Un suflet trist e ca o poezie fără rimă,ca o zi de vară fără soare...Aici,acum,totul e rece.În jurul meu totul e alb și mut...

Momentele frumoase petrecute cu Alex deveneau parte din viața mea.Fiecare zi,fiecare noapte.Cristi devenise rece,însă atunci ...ei bine,eram atât de absorbită de tot ceea ce făcea Alex,încât Cristi era ca o ploaie de vară.Ura din sufletul lui mă nimicea inconștient și mă făcea să mă simt vinovată.Refuzam să ieșim,telefonul îmi era închis majoritatea timpului,iar pe acasă nu mai treceam atât de des.Scuza mea principală era problema examenelor,însă timpul lor trecuse de mult.Cristi devenea suspicios,iar când primăvara și-a făcut apariția,totul s-a schimbat.Natura înflorea,la fel ca dragostea mea pentru Alex.Am petrecut acea iarnă ca ultima iarnă din viața mea...doar de aș fi știut...


Într-o dimineață cam cețoasă,în care planul principal era somnul,totul avea să se schimbe...Telefonul suna în disperare.Încă adormită,l-am apucat de pe noptieră și m-am uitat la ceas : 7 fix.Din instinct, nu m-am uitat la număr și l-am închis.Următoarea oră a fost o oră de coșmar.Probabil încă eram pe tărâmul viselor,deoarece nu am închis telefonul..l-am lăsat să sune.Și a sunat..a tot sunat...Și după minute bune,s-a închis.M-am întors pe o parte,mi-am pus perna pe cap și am ațipit.Nu a durat mult ,deoarece cineva lovea cu picioarele în ușă.În prim plan m-am speriat îngrozitor de tare,dar m-am gândit că nu poate să fie decât o singură persoană.L-am ignorat.A continuat să bată și să urle : "Alexandra!Deschide în momentul asta!Dacă nu deschizi,am de gând să sparg ușa!Deschide acum!ACUM!"...Nu aveam de gând să-i deschid,însă zgomotul făcut în calorifer de vecina de sub mine m-a enervat peste măsură.Mi-am tras pe mine un tricou aruncat pe scaun,mi-am prins părul și nervoasă,m-am dus să deschid.
-Ce vrei la ora asta?E sâmbătă!Lumea doarme acum!Nu ești sănătos la cap?!
Cristi stătea ca o stană de piatră în ușa mea,cu ochii injectați,tras la față.Purta un tricou gri,ce lăsa să se vadă în toată splendoarea lor,mâinile.Avea mâini puternice,însă nu asta mi-a atras atenția.
-Ce ai pe mâini?
-Oh...doar semne de la minunatul lucru cu care mi-am potolit dorul de tine.
-Nu înțeleg...
-Nu?Pune mâna.Simți?Venele mele ard.Ard de plăcere.
Mâinile lui tremurau.Era rece ca gheața.I-am pus mâinile pe față și am început să plâng.
-Ce ai făcut?Spune-mi și mie ce ai făcut?!
Disperată m-am apropiat de pieptul lui și am început să-l lovesc cu pumnii.Lacrimile mele rămâneau amprentate pe tricoul lui și am început să țip din ce în ce mai tare.
-Nu am făcut nimic...
Avea un rânjet înfricoșător pe față.M-a împins de la pieptul lui și a rămas pentru câteva secunde nemișcat...
-Sunt bine,foarte bine.Vezi ce bine sunt?
Mă uitam la el și nu îl recunoșteam.Am încercat să rămân calmă și să analizez situația.
-Te droghezi?
-Nu,îmi bag în vene.
-Să nu glumești cu așa ceva niciodată!Spune-mi!De ce arăți în halul ăsta?
-Nu ți-am spus?Îmi bag în vene.A durut la început,dar acum e bine.E plăcut,așa îmi ești alături în fiecare noapte.Te văd tot mai des.Mereu!
-Ești nebun?
-Da...am înnebunit de dor.N-ai auzit de așa ceva până acum ,nu?Sau chiar nu îți pasă?
-Normal că îmi pasă.
-O,deci îți pasă.Deci tot acest timp ți-a păsat .Înțeleg perfect,totul e atât de clar acum.
-Nu e nevoie sa fii sarcastic.Cred că ar fi cazul să luăm o pauză...nu e bine să ne mai vedem,nu în halul în care ești acum.Eu...
-Ce?Pauză zici...Mhm,deci vrei să nu ne mai vedem.Alexandra!Noi în astea 3 luni de zile abea dacă ne-am văzut de 3 ori!3 ori!Tu nu înțelegi că noi trebuie să fim împreună?Tu ești viața mea,eu trăiesc pentru tine.Fără tine,eu,eu sunt în stare să mor.Eu nu pot să respir fără tine...
-Nu vorbi așa!Nu îți permit.Nu am spus că ne despărțim,am spus că am nevoie de o pauză...
-Spune-mi adevărul.Ai pe altcineva?Dacă aflu cine e,îți spun,o să se termine urât.
-De ce vorbești prostii?Cu cine aș putea să te înșel?Am avut nevoie de liniște,pur și simplu.M-am simțit ciudat în ultima vreme,notele mele la examene nu au fost chiar atât de bune,lucrez la un proiect nou,mă pregătesc de bac.Am multe pe cap și te rog să mă înțelegi.Totul e complicat acum,am nevoie să îmi fac ordine prin gânduri.
-Dacă mă minți...
-De ce aș face-o?Ce motiv aș avea?
Siguranța cu care îl mințeam mă uimea și pe mine.Puteam să dau la actorie,cu atâta seninătate mă uitam în ochii lui și îl mințeam.
-Ar fi bine să pleci și să te odihnești,nu arăți deloc bine.Te rog,du-te acasă și culcă-te.
-Bine,dar nu vreau să mă părăsești.Am nevoie de tine...
-Știu,nu o să fac asta.Acum pleacă.
-Bine...
L-am văzut cum cobora scările,ca un om ce nu mai avea nimic.Se legăna de pe un picior pe altul...singur,trist.Am închis ușa cu ultima mea fărâmă de putere și m-am trântit pe jos.Sute de gânduri nu îmi dădeau pace,mă simțeam vinovată.Mai vinovată.

Oare sufletul este făcut să îndure atâtea?Suntem noi oare atât de puternici să putem trece peste toate încercările vieții?Avem noi stăpânirea și curajul să trecem peste toate cu capul sus?Eu nu...nu am avut...La mine a fost o trecere de la un om neînsemnat,la mult, mult mai rău de atât.Nu mai sunt om,nici eu nu știu ce sunt.Sunt o umbră,sunt un punct uitat într-o infinită lume a culorilor.M-am degradat,m-am prăfuit și am rămas așa.Nu mai am puterea de a plânge,nici măcar de a mă mișca.Încerc să duc la capăt însă,istorisirea vieții mele.O istorisire ce aduce odată cu ea,momente de coșmar,amintiri ce nu mai lasă loc de somn,tristețe,amăgire.Un singur lucru a meritat și îți jur,fără asta nu aș mai fi putut trăi...Tu știi asta,Alice...doar un lucru.Unul...