luni, 26 decembrie 2011

Capitolul 6-Prima noapte din existenta noastra....

Mi-am petrecut următoarele zile vorbind cu el.Ieșeam în fiecare zi,discutând despre orice,pierduți în șirul timpului.Cristi nu știa cât de buni prieteni am deveni eu și Alex,iar de Ana ne feream pe cât posibil.Până la urmă nu făceam nimic rău.Eram doar doi prieteni buni care stăteau de vorbă.Așa spunea el.Toamna aceea a fost toamna mea.Îmi făcusem un prieten bun .Un prieten pe care îl iubeam în secret.Timpul a trecut repede,iarna deja își făcea simțită prezența,iar eu și Alex deveneam de nedespărțit.Chiar dacă eram interziși unul pentru celălalt,într-o seară inevitabilul s-a produs.
Iubeam să mă plimb pe malul lacului,îmi oferea acea liniște de care aveam cea mai mare nevoie.Om speriat și confuz,pierdută în gândurile mele,în acea noapte ciudată de iarnă,visam la Alex.Mă gândeam cum ar fi dacă ar apărea dintr-o dată în spatele meu,m-ar lua în brațe și mi-ar spune să nu-mi fac griji,că mă iubește și mă va iubi mereu.Aveam darul acesta.Dorințele mele idioate deveneau realitate într-un mod mai diferit și iată că,alt suflet singuratic rătăcit , stătea gânditor pe malul lacului.M-am apropiat și am zâmbit.
-Cam frig pentru o plimbare,nu crezi?
-Hmmm...ar trebui să întreb același lucru.
Conexiunea din privirile noastre mă speria.Știam ce gândește,îi cunoșteam fiecare mișcare.
-Ia spune,copil rătăcit,ce-i cu tine la ora asta târzie prin parc?Dacă eram vreun psihopat știi ce se întâmpla cu tine?
-Să zicem că m-aș fi lăsat în voia sorții.Sunt mulțumită totuși că ești tu.
-Asta înseamnă că pot să fac ce vreau cu tine!
Nici nu știa el...Era de ajuns să zâmbească și deja nimic din ce eram eu nu mai conta.
-Poți să faci ce vrei,am spus eu căzând din nou pe gânduri...și cum mă cunoștea și el la fel de bine,a încercat să schimbe subiectul...
-Pff...te-am supărat?Scuze,nu mi-am dat seama,am încercat să destind puțin...
Felul lui nătâng și stângaci de a mă face să mă simt mai bine mă amuza la fel de tare pe cât mă întrista.
-Nu-i nevoie să-ți ceri scuze.M-aș mulțumi cu orice ai face tu,știi asta.
-Ești rece ca gheața!a spus el luându-mă de mână.Hai la mine să-ți fac un ceai cald și mai stăm de vorbă.
Și nici nu știu cum m-am trezit la el în mașină,cu radioul pornit .Era melodia mea preferată.Mă simțeam ca într-un film și îmi doream să conducă tot mai departe.Să fugim de probleme, de toți și de toate.
-Coldplay!a spus,oprind șirul gândurilor mele.
-The scientist...am răspuns cu jumate de gură.
-Iar ești tristă.Spune-mi ce ai și promit să te strâng în brațe până îți trece.
-Sunt bine,îmi este frig...atâta tot.
Preferam din tot sufletul să-l iau chiar în clipa aceea în brațe și să nu-i mai dau drumul niciodată,dar nu eram atât de puternică atunci...
-Am ajuns.Simte-te ca acasă.
Era un apartament cu două camere,un hol mare și o bucătărie drăguță.Totul era pus la locul lui și în aer era un miros de coji de portocală.M-am oprit în fața unei poze așezate pe bibliotecă și am încercat să-mi păstrez calmul.
-E ca și cum mi-ar controla viața.Insistă să țin poza aici,de parcă nu ar sta mai bine la ea acasă.
Era o poză cu el și Ana.O uram ,chiar dacă nu îmi făcuse niciodată nimic.Să nu te încrezi în "suflete triste" niciodată,pentru că acele suflete,Alice,sunt hrănite cu ură și disperare.Gândul că ea era cea cu care trebuia să-l împart pe el,mă făcea să o urăsc cu toată ființa mea.
-E norocoasă.
-Ce mai noroc!S-a pricopsit cu mine sărăcuța de ea...sau eu m-am pricopsit cu ea...
Și iar a încercat să detensioneze atmosfera.M-am prefăcut că nu aud,era mai bine să nu aud nimic.Eram amețită...m-am făcut comodă pe canapea,furată de peisaj și am adormit...
-Ceaiul e gata ,somnoroaso.
-Ăăăă,scuze,nici nu mi-am dat seama.Eu...
-Calmează-te!Bea ceaiul și te rog,arată-mi un zâmbet din toată inima ta.După o zi ca a mea,acesta ar fi singurul lucru ce m-ar mai putea încălzi.
Și uitându-se în ochii mei,m-a tras spre el,mi-a apucat capul și m-a sărutat.Am uitat de ceai și de poza de pe bioru.Am uitat de zăpada de afară și de Cristi.Eram cu el și în sfârșit,simțeam că viața mea căpăta sens.Mi-a strâns mijlocul cu toată puterea pe care o avea.Degetele i se rostogoleau pe trupul meu ce ardea de plăcere.În surdină se auzea iar melodia de la radio.Era o lume a noastră.Nu era greu de crezut,dar alături de el mă simțeam iubită și protejată.Simțeam că pot să fac ce vreau.Atingerea lui emana căldură și îmi oferea siguranță.Eram a lui și el era al meu.Știam asta...Mi-am descheiat cămașa,încercând totuși să-mi păstrez inocența și fragilitatea.M-am uitat în ochii lui frenetici ce parcă mă hipnotizau și i-am spus să continue.Și-a aruncat tricoul și s-a apropiat mai mult.Pielea lui albă era ca un drog pentru mine.Parfumul lui îmi excita simțurile.Mi-a sărutat pieptul,ușor timid.Avea un aer de om serios,care știa exact ce avea de făcut.Am simțit că eram carne din carnea lui.Erotismul inocent din primele clipe ale ființei noastre...a vieții noastre împreună.O dragoste dureroasă,imposibilă și până la moarte.Sângele ne bubuia în artere.A fost o noapte a noastră...Otrava însă se afla în rană,iar rana avea să rămână deschisă ...pentru totdeauna...
Nu știu de ce ți-am scris aceste rânduri,dar mi-a făcut bine să-mi amintesc acea noapte .O noapte ce am simțit-o ca pe un drog...un drog ce încet-încet,a creat o dependență mortală...O dependență ce m-a făcut să ajung aici.Sper să înțelegi totul,Alice...sper să înțelegi...


Dimineața a fost genul de dimineață tipică de după o asemenea noapte.Hainele mele erau undeva aruncate,iar singurul obiect vestimentar aflat la îndemână era tricoul lui.Fără să ezit l-am aruncat pe mine,bucurându-mă încă câteva secunde de parfumul său.Ușor ciufulita și cu ochii întredeschiși m-am apropiat de bucătărie.Era acolo.Fuma.Privirea pe care a avut-o m-a făcut să mă simt singura femeie din lume.Așa era!Am respirat adânc și m-am apropiat de el.M-a luat pe genunchi și mi-a sărutat fruntea.M-am simțit frumoasă.În simplitatea mea,m-am simțit cea mai frumoasă.Tricoul lui îmi acoperea perfect trupul gol,ce încerca să retrăiască noaptea trecută.
-Ți se potrivește perfect!
L-am îmbrățișat.Mi-am aprins și eu o țigară,urmărindu-l cu mare atenție.
-Vrei cafea?
-Una slabă te rog...
-Imediat ,domnișoară.
El era prințul ce avea să mă salveze dintr-o lume tristă.M-a luat din nou pe genunchi și a început să se joace în părul meu.Era încurcat,însă pentru el părea cea mai frumoasă jucărie.Mi-a sărutat mâinile,apoi gâtul.Părea un vis frumos.Un vis prea frumos.

Alex a fost gura de aer de care aveam eu nevoie.Din prima zi în care l-am văzut,am știut că între noi avea să fie ceva.Nu-mi păsa de Cristi.Nu mă mai gândeam la el.Până când....
-Ce facem cu Cristi și Ana?
Atunci am revenit la realitate,am închis ochii și ca un copil m-am ghemuit în brațele lui.
-Nu mă interesează!Nu vreau să aud!Te am pe tine și asta e tot ce contează pentru mine acum.Asta a contat mereu și va conta până la moarte.
Cuvintele mele l-au speriat așa că a tăcut.Au urmat apoi alte câteva ore de sărutări și am hotărât să plec spre casă.
Zăpada de afară strălucea în lumina unor raze de soare ce se ascundeau jucăușe în spatele norilor ce acopereau cerul.Era o zi frumoasă.M-am oprit câteva minute la un magazin special cu ustensile pentru pictură,apoi am ajuns în apartamentul meu și m-am apucat de treabă.Aveam multe de făcut și pregătit pentru examenul de la sfârșitul semestrului,însă mintea mea era la Alex.Mă gândeam la el și eram fericită.După mult timp în care zâmbetul mi-a fost încuiat în spatele unei măști a indiferenței,în sfârșit puteam să înlătur acea mască.Puteam să zâmbesc cu toată ființa mea.Mi-am aranjat șevaletul,m-am uitat la pânza albă ce se afla mândră în fața mea și fără să ezit am început s-o stropesc.Întâi am stropit-o cu un roșu pasional,un roșu ce-mi amintea de focul pe care l-am simțit în brațele puternice ale "iubitului" meu.Suna așa frumos: iubitul meu.Apoi m-am oprit...Planșa avea nevoie de ceva,iar eu nu eram în putere să-mi dau seama de ce anume.Era o liniște dulce,o liniște ce a fost întreruptă de niște lovituri puternice în ușă...
-Alexandra!Deschide imediat!

duminică, 18 decembrie 2011

Capitolul 5-Demoni

Un loc ferit de privirile pline de ură ale oamenilor,un loc de unde doar ploaia se mai aude din când în când,un loc unde întunericul și frica îți stăpânesc inima și totul se mișcă cu încetinitorul.Un loc în care ai vrea să țipi cât poți tu de tare,să strângi pumnul și să lovești cu toată puterea pe care o ai,să poți să fi tu.Ești protejat în lumea aceea a ta, închizi ochii și te lași purtat de vise.Dar nu poți să pătrunzi în lumea aceea pură,pentru că visul se spulberă.Realizezi că ești urmărit.Încerci să fugi,să salvezi ce a mai rămas din...viața ta.Și te cuprinde,te înconjoară și ți se taie respirația.Tot ce ai știut până atunci se pierde și intervine o amnezie cruntă.Durerea te sfâșie,te mutilează.Sângerezi,nu știi de ce.Îți sângerează sufletul.Ești disperat și țipi!Nu e țipătul de libertate pe care ai fi dorit să-l ai!Strigi!Nu ești tu!E un coșmar ce te distruge încet!Și demoni trag și mușcă din tine cu o ură copleșitoare .Sute!Mii!Vociferează.Și intervin instinctele animalice.Rămâi cu ei.Ești de partea lor fie că vrei sau nu,ești dispus să omori pentru libertate, dispus să-ți vinzi sufletul.Diavolul așteaptă,undeva acolo.Așteaptă tăcut,ca o pisică așteptându-și nemișcată prada.Și când te vede neajutorat și disperat,atunci atacă.E ca un joc.Focul din jurul tău nu-l mai simți ca pe o amenințare,ceva înfricoșător,ce te nimicește pe tine ca ființă,ci ca pe ceva obișnuit,o pedeapsă pe care ești gata să o accepți,fiind sigur de greșelile făcute.Ești supus.Și în tot acel haos,în toată gălăgia provocată în infern,auzi o voce caldă.Acea voce pe care o cunoști și știi că te cheamă doar pe tine.Întinzi mâna spre acel ceva.Ești disperat,încrezător.


M-am rătăcit de mult de mine și știu că nu mai există cale de întoarcere.M-am lepădat de propriul meu zeu și am crezut în iubire.Fără să mă gândesc la consecințe,am iubit.Nu mi-a păsat de mine și pentru prima dată în viața mea tristă și monotonă,am trăit doar pentru el.Încercam să-mi imaginez viața mea fără Alex.El era dimineața și noaptea mea.El era acolo atunci când visam cu ochii deschiși.El era respirația mea.Trist este că,nu cred că a fost vreodată al meu.Ne-am lăsat conduși de ispite și ne-am îndepărtat,rămânând fiecare cu speranța.Știu că și el simțea ce simțeam eu.Mi-a arătat,chiar dacă nu a spus-o niciodată.Făceam parte dintr-un întreg,un singur suflet creeat unul pentru celălalt.Credeam că știu ce vreau de la viață...Ei bine,nu am știut niciodată.Dintr-o persoană independentă și rebelă,care s-ar fi pus întotdeauna pe primul loc,am devenit supusă.Supusă zâmbetului,privirii și atingerii lui.Îmi doream doar să-l pot privi.Îmi era de ajuns.Amintirile,visele mele,toate erau legate de el.Totul începea și se termina cu Alex.Viața mea era el.Prezentul însă e mort pentru mine.Viața mea avea să se oprească odată cu a lui.Și astăzi acele gânduri sunt doar praful de pe cărțile rămase necitite.Oh,Alice,câte greșeli neștiute,câte clipe furate...Nu știu cât timp a trecut de când ne-am întâlnit pentru prima oară,în acea zi de septembrie,când am dat peste el în graba mea nimicitoare,dar azi totul este sumbru..efemer...

Și dau timpul înapoi,și-mi amintesc dimineața aceea...L-am rugat pe Cristi să-mi dea numărul lui Alex,nepasandu-mi de ce ar putea gândi.Și după câteva minute de tăcere,am primit ce îmi doream.Cristi a plecat la muncă,eu rămânând singură,cu telefonul în față.Încă tremuram.Aveam un gol în stomac ce mă făcea să cred că îmi era teamă.Dacă nu răspundea?Ce era de făcut?Și l-am sunat.Spre marea mea nenorocire,nu a răspuns el.Era Ana,cu o voce caldă ce m-a făcut să mă simt vinovată...tristă.
-Alo?
-Ahm...scuză-mă de deranj,sunt Alexandra...fata de aseară.
-A!Alexandra!Ce bine-mi pare că ai sunat!Ce mai faci?
-Bine...vroiam să discut ceva cu Alex și nu știu cum să dau de el.
-Alex doarme,vrei să îi transmit un mesaj pentru când se trezește?
-Spune-i doar că trebuie să vorbesc ceva important cu el și să ia legătura cu mine cât se poate de repede.
-Ok,am să-i spu....
Și am închis.Nu am lăsat-o să termine ce avea de zis.Eram agitată,așa că am hotărât să ies puțin.
După o plimbare lungă am aterizat într-o cafenea.Încercând să uit de lumea din jurul meu,m-am conectat la ipod-ul plin cu muzică și mi-am deschis cartea.După nici câteva pagini citite,am ridicat capul și am rămas cu un zâmbet copilăresc pe față.Era Alex.Stătea lângă mine,respirând îngrozitor de repede.
-Te-am căutat!Ana mi-a spus că s-a întâmplat ceva cu tine și trebuie să vorbim neapărat!Ești bine?
Am continuat să zâmbesc...
-Nu s-a întâmplat nimic cu mine.Cum m-ai găsit?
-Nu știu...am simțit că trebuie să întru aici...e locul meu preferat.Aici vin să mă relaxez,au cea mai bună cafea.E un loc foarte bun de citit...e liniște.
-Am înțeles.Ăăăă...da,chiar vroiam să vorbesc cu tine.Ce i-ai spus lui Cristi despre noaptea trecută?Pentru că eu nu mai înțeleg nimic.Plus...nu prea îmi amintesc ce s-a întâmplat.
-Despre asta...am preferat să nu-i spun adevărul...Te-ai simțit rău aseară,ai leșinat.Aveai febră puternică și nu am știut ce să fac,așa că te-am dus puțin la plimbare.Știam că dacă aș fi intrat cu tine în casă în halul în care erai,toată lumea s-ar fi îngrijorat și ar fi sărit pe tine.Am preferat să te păstrez...pentru mine.TÂMPIT!Sunt un tâmpit!
L-am luat de mână și a tăcut.Am stat ore în șir de vorbă,discutând despre muzică,teatru,cărți,filme.Aveam multe lucruri în comun și asta mă făcea să-l simt și mai aproape.I-am povestit despre copilăria mea,despre școală,despre Cristi.Mi-a spus multe despre Ana,simțindu-se probabil vinovat,însă nu avea acea sclipire în ochi pe care mă așteptam să o aibă.Vorbea despre ea ca despre un animal de companie.Nu am vrut să scormonesc prea mult în trecutul lui,l-am lăsat pe el să-mi spună tot ce simțea...tot ce avea de spus...


Nu poți fi sigur niciodată ce anume îți rezervă viitorul,dar viitorul ți-l faci singur.Greșelile mele nu pot fi iertate,cel puțin nu de mine.Dintr-o persoană relativ normală,îți jur scumpa mea Alice,am ajuns să mă urăsc și mi-aș dori să adun toată ura din lume s-o pot transforma într-un glonț,să-mi curm existența,dar ar fi mult prea ușor.Un glonț în inimă...Inima a greșit!Tu ești singura persoană care-mi mai poate salva sufletul păcătos din infernul propriei mele lumi.O lume pe care am creat-o cu ură.Poate nu o să accepți niciodată adevărul,dar un lucru știu sigur.Te iubesc cum n-am iubit vreodată pe cineva,nici măcar pe Alex.Tu ești sângele ce-mi curge prin vene.Tu ești respirația mea.Acum tu ești totul meu,ființa mea...

duminică, 11 decembrie 2011

Capitolul 4-O inimă înghețată

Un pas greșit m-ar fi condus spre marginea prăpastiei.Și-aș fi sărit,nu m-aș fi uitat înapoi.Aș fi lăsat totul în urmă,fără să-mi pese de nimic.Părinții mei...ei bine...s-au dus de mult...m-a crescut Ioana,o soră protectoare.Și-a trăit viața pentru mine,i-am cunoscut toți prietenii,din fiecare săptămână.Când eram mică veneau la mine cu bomboane.Eram copil prost și le acceptam.Mă ascundeam apoi,într-un colț din camera mea,eventual cât mai aproape de peretele camerei ei,de unde se auzeau mereu gemete și lovituri.Atunci credeam că era ceva normal.Ieșeau apoi...el zâmbitor,iar ea plângea...Și apărea apoi altul...și altul..."Trebuie să mănânci...",îmi spunea,innecandu-se în lacrimi.Mă apropiam de ea,tăcută și o mângâiam.M-a protejat mereu de tot,de copiii răi de la școală care râdeau de mine...Până la urmă,amândouă eram două copile orfane...Ne aveam una pe alta într-o lume a noastră.După ce am crescut și am înțeles fiecare geamăt și fiecare vânătaie de pe trupul Ioanei,am hotărât să mă angajez,să-i curm suferința.În week-enduri lucram de dimineață până seara,iar în timpul săptămânii lucram până târziu după școală. Nu am avut o viață ușoară,dar nu m-am plâns niciodată.Dragostea ne făcea tot mai puternice.Față de ea,eu am fost mereu o persoană mândră și descurcăreață.Mă respectam mult prea mult pentru a presta "munca" ei,dar nu am judecat-o niciodată.Până ce într-o zi...am văzut-o fericită.Era cu un tip,cu mult mai mare decât ea ,însă verigheta de la mână îi trăda toate intențiile bune pe care părea că le avea.Avea o privire perversă și un zâmbet fals.Mie mi se părea mai mult un moș libidinos,dar ea spunea că e îndrăgostită de el și el de ea.Ne vizita tot mai des,aducându-ne bani,mâncare,haine,bijuterii și alte lucruri.Preferam să stau deoparte,nu mă simțeam în largul meu pe lângă omul acela.Într-o seară,după ce îmi terminasem tura la cafeneaua unde lucram,mă îndreptam grăbită spre casă.Am deschis ușa și am găsit luminile aprinse.Totul era întors cu susul în jos.Ioana nu era acasă.Disperată am încercat s-o sun.Fără răspuns însă.Primul meu impuls a fost să sun la poliție,dar am preferat să o rezolv de una singură.Mi-am sunat câțiva prieteni,le-am povestit ce s-a întâmplat și au venit să mă ajute.Știam doar numărul bărbatului ce ne vizita atât de des.L-am sunat și mi-a răspuns o femeie.S-a prezentat drept nevasta "distinsului domn",spunând că acesta avea o treabă extrem de importantă cu niște afaceriști italieni.Știam ce însemna asta.În clipa aceea,Alice,am văzut negru în fața ochilor.Prietenii mei au sunat la poliție secunda următoare,raportând cele întâmplate... Am fost disperată...Un singur gând îmi mișuna prin minte.Răzbunarea!Eram slabă pe atunci,acum însă...Și a trecut un an...doi...trei...și Ioana...dusă a fost.Mă obișnuisem cu gândul că nu avea să mai apară.Am fost obligată să mă maturizez devreme,copilăria fiindu-mi rătăcită printre gemetele Ioanei.Mi-o aminteam așa cum era.O fată frumoasă.Prea frumoasă.Ar fi avut un viitor minunat,dacă ar fi avut și puțină demnitate.Pe cât de mult am iubit-o,pe atât de mult am urât-o în același timp...poate pentru faptul că mă părăsise când aveam cea mai mare nevoie de ea.Naiva de ea.Copila de ea.Și așa am devenit o persoană fără sentimente.Mi-am văzut mereu de treburile mele fără să-mi pese de alții.Viața mi-a înghețat inima și a lăsat-o așa.Cristi a apărut în viața mea din întâmplare...Lucram...Era un client fidel al cafenelei și mă vizita tot mai des.Din una în alta am început să ieșim,să ne apropiem.Nu l-am iubit niciodată,cel puțin nu eram sigură de "dragostea" pe care se presupunea că ar fi trebuit să i-o port.Mi-a spus mereu că și-ar fi dat și viața pentru mine.Păcat!Iar Alex...ei bine, seara aceea rece,în pădurea misterioasă și mută...acea seară a noastră...o seară rece de septembrie.Și s-a făcut dimineață.M-am trezit în patul meu a doua zi,mai mult atrasă de mirosul de cafea ce venea din bucătărie.Era Cristi...Dezamăgirea mea a fost mare,multe întrebări mistuindu-mi toată mintea ,iar trupul adormit încă îmi tremura.Unde era Alex?Ce se întâmplase cu el și cu seara de dinainte?Când m-a văzut,Cristi a scăpat cafeaua din mână și a sărit să mă îmbrățișeze.Acea clipă n-am s-o uit...probabil a fost una din puținele clipe în care chiar îmi era milă de el..."biata victimă inocentă",îmi spuneam atunci.Vroiam să-l întreb de Alex,însă nu am făcut-o imediat...
-Nici nu ai idee cât de fericit sunt că ești bine!Ai avut febră mare,stai jos și bea un ceai cald,cafeaua ți-ar face rău.Țigări nu mai sunt,deci nu căuta...ar fi bine să renunți de tot la ele.Ești atât de slăbită...
-Febră?Țigări?Slăbită?Ce?Ce s-a întâmplat?
-Ușurel,micuțo!
Frisoanele de atunci erau rezultatul febrei puternice.Țigările!Îmi aminteam...Alex îmi dăduse un foc,de acolo pornise totul...Nu înțelegeam însă ce se întâmplase....după...după asta.
-Dar...eram departe.Cum m-ai ...
-Găsit?Ușor!Nu a trebuit să te găsesc.Practic,ai venit tu la mine.Sau...Alex mi-a povestit totul.Nu-ți face griji,acum ești bine,nu e nevoie să explici nimic.Noroc că te-a urmărit el și te-a adus înapoi.
Eram confuză.Ce îi spusese Alex?Curiozitatea mă înnebunea .Aveam nevoie de răspunsuri!Răspunsuri pe care le-aș fi putut primi numai de la Alex.Dar cum puteam să dau de el?
-Știi...aseară mi-a rămas bricheta la el.Bricheta primită cadou de la Maria...promit că mă las de fumat,numai te rog,da-mi numărul lui să pot să-mi recuperez bricheta,înseamnă mult pentru mine.
L-am mințit.Bricheta mea era acasă,însă el nu știa asta.Nu puteam să primesc un răspuns negativ.Cristi mai mult că sigur n-ar fi putut să se întâlnească cu el pentru că avea treabă,deci totul trebuia să meargă exact așa cum plănuisem eu...Trebuia...

Oamenii sunt predestinați greșelilor,iar greșelile mele au fost și sunt nenumărate.Știi,Alice,până și scrisoarea asta mi se pare o greșeală,o greșeală ce reaprinde trecutul...Acel întunecat trecut...

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Capitolul 3-Acelasi cer...

Lumea spunea că la 18 ani trebuia să știu ce vreau să fac cu viața mea.Trăiam așteptând ziua ce urma să vină,cu gândul că o să treacă repede,apoi următoarea și următoarea și următoarea.Timpul trece repede,Alice...Nu poți să știi niciodată cât de repede.Țigara pe care vroiam să o aprind atunci avea să fie cea mai lungă țigară din viața mea.Știi tu oare,când fumul acela demonic te contopește?Te simți umil,te simți controlat.Te învăluie un sentiment de singurătate și te simți bine,până când acel nenorocit lucru mărunt,se termină.Al naibii de repede, se termină.O dependență de ceva nu e bună,nici măcar de persoana iubită.Dependența ce urma să o am pentru Alex era mult mai rea decât cea pentru fumul demonic.În noaptea aceea de septembrie,Alex a venit lângă mine,mi-a pus protector mâna pe cap și mi-a întins o brichetă.Mereu îmi uitam bricheta acasă.Atunci eram fericită că o uitasem poate ,pe colțul biroului,lângă scrumiera plină ochi de mucurile rămase dintr-o seară precedentă.Nu-mi păsa unde era bricheta mea atunci,putea să rămână la locul ei ,prăfuindu-se,în liniștea sumbră din camera mea mică și întunecată.Alex avea mâinile reci și tremura.M-am întors spre el,cu capul plecat,sperând să nu-mi vadă lacrimile.Era cu un cap mai înalt.Mi-a ridicat bărbia,mi-a apucat țigara ,a tras un fum și a aruncat-o.Tremuram și eu.Era o liniște morbidă.Nimicitoare.Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept.Respiram sacadat.Așteptam ceva.Un semn.Un cuvânt.Orice.Nu vorbea.Nu spunea nimic.Era tăcut,nemișcat,cu o privire de piatră.M-am ridicat pe vârfuri,mi-am apropiat gura de urechea lui și l-am întrebat dacă crede în destin.Liniștea s-a stins.Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare,și m-am lăsat pe spate.Am aterizat pe jos,încolăcindu-mă pe pământul rece.Stăteam ghemuită la picioarele lui,tremurând.Grav!Atunci nu știam de ce.S-a aplecat,și-a așezat mâinile în jurul meu,m-a ridicat și m-a luat pe brațe.Nu îmi dădeam seama ce se întâmpla cu mine.Afară era întuneric și eu eram aproape inconștientă.Ne mișcam.Era din ce în ce mai întuneric și casa nu se mai vedea.Mi-am ridicat capul și am început să țip.I-am văzut ochii și l-am întrebat ce se întâmplă.A zâmbit.Dacă aș fi avut atunci puterea să mă ridic și să fug.Eram confuză.După un drum lung în brațele lui,într-un sfârșit se oprise.Mi-am deschis ochii,mi-am strâns toată puterea posibilă și l-am întrebat unde suntem.
-Credeam că simți nevoia de o gură de aer proaspăt.Ești cam palidă.Scuze dacă te-am speriat.
Nu mai simțeam nimic.Inima mea încremenise.Aer proaspăt?Nu știam cât era ceasul,nu știam unde ne aflam,era un frig cumplit afară și eu eram cu el.Un necunoscut.Un necunoscut ce făcea deja parte din mine.
-Tu nu știi nimic!Nu mă cunoști.Ți se pare ție că sunt instabilă?Că am nevoie de aer curat în mijlocul nopții?Nu știu ce vrei,cine ești sau ce gânduri ai,dar să știi că nu îmi este frică să mușc.
A râs.S-a apropiat de mine și mi-a pus din nou mâna pe cap.
-Nu am spus că ești instabilă,dar dacă stau să mă gândesc mai bine,încep să îmi schimb părerea.Ești dură.Asta e bine!Totuși,de ce nu vrei să arunci o privire în jur,doar nu te-am cărat până aici degeaba.Sincer să fiu,mă cam doare spatele,mi-ai supt și ultima fărâmă de energie.
Făcea pe interesantul?Încerca să fie amuzant,cu zâmbetul acela ciudat gravat pe față.Mă privea într-un mod al naibii de insistent.Îmi plăcea.Eram ca doi copii ce se contraziceau din cine știe ce idioțenie.Mi-am întors capul să văd totuși unde ne aflam.Eram înconjurați de copaci.Parcă era o imagine desprinsă dintr-un film.Era o pădure...
-Iartă-mă.Nu am fost într-o dispoziție foarte bună azi.Am avut un vis ciudat de dimineață.M-a urmărit toată ziua.
-De ce te grăbeai în halul ăla azi?
-Deci nu ai uitat de mine.
-Nu prea aș fi avut cum.Mi-ai făcut o mega vânătaie...
-Hei!
-Scuze,scuze.Nu am spus nimic mai devreme...credeam că ai uitat,mai ales că ai fugit fără măcar să te prezinți.Pari tristă.S-a întâmplat ceva cu tine?
-Nu mai sunt.Știi...am fost destul de șocată când te-am văzut.Atâta tot.Nu mă întreba de ce,dar am impresia că te cunosc deja.Poate crezi că sunt nebună.
-Nu cred,aș părea și eu nebun.
M-a luat în brațe.Nu-mi mai era frig.Noaptea aceea avea să nu se mai termine.Îi simțeam sufletul aproape de mine.Nu am vorbit mai deloc atunci,dar știam ce vroia să spună.Alice,când inima vrea să vorbească în locul tău,las-o să vorbească.Chiar dacă greșelile făcute de ea pot avea consecințe grave,pentru mine,acele clipe au fost de ajuns pentru o viață întreagă.Să-ți asculți și inima,Alice.Inima are voie să vorbească.Lasă-te purtată de...iubire.Oare eram sortiți să vedem același cer ?Aceleași stele ce ne priveau de acolo de sus,mândre.Cerul era martorul nașterii iubirii noastre.Martorul tăcut,ce nu ne putea judeca.O iubire caldă,pură,de care aveam cea mai mare nevoie.Atunci nu m-ar fi lăsat să cad,ar fi avut grijă de mine...copil naiv.Îngerii sufletelor noastre,luna ce a plâns pentru noi.Și a dat ploaie.Ploaie pentru sufletele noastre inocente.Ce e iubirea,Alice?Cine ne iubește până la urmă?Cine știe atunci când iubește?De ce iubim noi?

vineri, 25 noiembrie 2011

Capitolul 2-Sclavii destinului

Dar nu am făcut-o...M-am lăsat purtată de instincte și m-am întors înapoi.Nu mai era.Dispăruse!Începusem să plâng,fără a știi de ce.Sufletul meu se rupea după fiecare respirație.Oftam.N-am mai ajuns la liceu.Amețită,am pornit spre parcul în care mi-am petrecut copilăria.Copacii îmi cunoșteau fiecare gând,fiecare mișcare.Era frig afară și-a început să plouă.Ploaia spală păcate.Să nu te ascunzi niciodată de lacrimile ei,Alice.Ploaia curăță sufletul de tristețea acumulată...acum ploaia n-ar mai putea să mă ierte.Nu merit iertarea stropilor ei.Trupul meu mutilat de vreme merită seceta eternă.Însă acum ,pot să-mi controlez setea iertării cu amintiri.Amintirile sunt cele ce ne mai țin în viață.Păstrează cu tine amintirile mele,iubito,așa cum voi păstra și eu amintirea ochilor tăi până ce-mi voi ispăși pedeapsa.Gândește-te la mine și păstrează-mă vie prin amintirile mele.Poate că-mi aștern deja ultimele cuvinte,dar îmi păstrez speranța.Nu o să las să-mi pierd suflarea până ce n-o să afli adevărul.Acel întunecat adevăr....Sper ca într-o zi,să am puterea de a te privi în ochi fără să-mi fie rușine.Trăiesc doar să te mai pot vedea odată.Măcar odată...Apoi,timpul meu se poate scurge precum nisipul dintr-o clepsidră.Nu-mi va mai păsa atunci!Să nu fii niciodată speriată!O să fiu alături de tine.Acum...mereu.Și iar mă pierd în timp...acea zi...nu ți-am povestit ce s-a întâmplat apoi.Era ploaie.De la ploaie a pornit totul.M-am așezat pe frunzele moarte așternute pe jos ...lacrimile mele se contopeau cu ploaia rece de septembrie.Era frig,dar preferam să tremur în liniștea gândurilor mele...Nu știu câte ore au trecut,dar mă simțeam tot mai bătrână si fragilă cu fiecare secundă.Și-a apărut Cristi.Știa mereu când se întâmpla ceva cu mine.Zicea că mă iubește.Degeaba iubire!Când iubești pe cineva îl lași să aleagă,să fie liber...Degeaba!Iubirea e doar o senzație de atașare.Atunci nu-mi păsa...M-a luat în brațe și m-a urcat în mașină.Știa mereu unde să mă găsească,știa ce gândesc.Credeam că țin la el,dar în ochii lui ,atunci ,pentru prima oară,îl văzusem pe Alex.Ciudat,nu?Alex...Îmi doream să-l mai văd odată.Măcar odată...Și Cristi a condus departe,fără să mă întrebe de ce plâng.Dar era acolo,pentru mine.
-Mergem la o petrecere.Știu că nu ești în cea mai bună dispoziție,dar am promis cuiva că o să venim și noi.Cineva arde de nerăbdare să te cunoască.
-Facem cum vrei...
Ne-am oprit în fața unei case mari,la ieșire din oraș.Cristi m-a ajutat să cobor și am intrat în casă.O mare de lume râdea,dansa...erau fericiți.O fată blondă,cu pielea mult prea bronzată pentru sezonul în care ne aflam,cu gene lungi și ochi verzi ,îmbrăcată cu o rochie roșie și tocuri foarte înalte,a venit la mine și m-a îmbrățișat.Poate eram eu într-o stare proastă și mi se părea că am halucinații,dar acea fată se părea că mă cunoștea bine.Mă holbam la ea foarte mirată și așteptam explicații.Ceva.Orice!
-Eu sunt Ana!În sfârșit te cunosc!Îmi pare atât de bine,cred că o să fim prietene bune.Ești atât de frumoasă,îmi place culoarea părului tău!E naturală?N-am mai văzut până acum negrul acesta verzui .Îmi place tricoul tău!Ești foarte interesantă și...
-Ahhh...m-mulțumesc.
Eram speriată.Fata aceea vorbea prea mult și mă amețea și enerva cu fiecare cuvânt pe care-l rostea.M-am abținut cu greu să nu-i frig o palmă și s-o întreb ce vrea de la mine,când Cristi,care stătea în dreapta mea și observase ochii mei bulbucați și fața ce mai avea puțin și-mi exploda de nervi,a încercat să mă lămurească.
-Este o prietenă foarte bună.Dorește de mult să te cunoască,i-am spus multe despre tine.Astăzi este ziua ei,împlinește 20 de ani.
-Păi,la mulți ani.Eu sunt Alexandra...
-Știu,prostuțo.Trebuie să ajungă și prietenul meu cât de curând.Și el așteaptă de mult să te cunoască.Cred că o să te înțelegi bine cu el. Are un tricou ca al tău,Alexandra.Nu i-am înțeles niciodată muzica,mi s-a părut ciudată,dar îmi place vestimentația.
-Ciudată...?!
Purtam un tricou cu Iron Maiden,blugi tociți,bocanci și o geacă de piele.Probabil ar fi trebuit să mă simt prost,deoarece simplitatea din viziunea mea ieșea mereu în evidență printre "oameni normali".Toată lumea era aranjată,eu însă,aveam o plăcere sadică să le observ privirile idioate.De ce m-aș fi simțit prost din cauza unor oameni cu care nu mi-aș fi petrecut niciodată după-amiaza.Totuși,eram curioasă în legătură cu băiatul ce avea să vină.Poate aveam cu cine să mai schimb două vorbe în locul acela plin de ...În fine.Gândurile mele au fost tăiate din nou de vorbele fetei ce se năpustise asupra mea.
-Alex!În sfârșit ai ajuns!Ai întârziat!
Numele acela...Am întors capul și l-am văzut.Era chiar el.S-a apropiat de mine,a zâmbit și s-a prezentat.
-Eu sunt Alex,îmi pare bine.Cristi ne-a tot vorbit despre tine.
Șocul era din ce în ce mai mare.Uitase că ne înalnisem înainte cu câteva ore sau încerca să facă pe interesantul?Încercând să îmi păstrez calmul,am zâmbit și eu ,am înghițit în sec,și m-am prezentat cu jumătate de gură.
-Alexandra.Îmi pari destul de cunoscut și nu știu de ce.
-Se spune că am o față comună.
Nu avea.Privirea îl trăda.Vroiam să vorbesc cu el între patru ochi.Cum se făcea că băiatul la care mă gândeam de câteva ore bune era prietenul cel mai bun al iubitului meu?Ironie?Poate...Destinul își bătea joc de mine.Erau toți atât de deschiși și zâmbitori,că îmi făceau silă...în comparație cu mine, o persoană retrasă,destinată singurătății.Aveam nevoie de o gură de aer,așa că am ieșit afară să fumez.Era singurul lucru care mă putea liniști.Ploaia se oprise,cerul era sângeriu,iar vântul tot mai des.Iubeam toamna.Era anotimpul în care mă regăseam cel mai bine.Sufletul meu zbuciumat se calma învăluit de frigul acela dulce...În liniștea nopții ce se lăsa incet,departe de toți,inima mea știa ce avea să urmeze.
-Ai nevoie de un foc?

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Capitolul 1 -Septembrie

Aud doar zgomotul nopții...
Cum am ajuns eu,scumpa mea ,să fiu sclava propriei vieți?Acum depind de oameni,de căldura lor.Pentru că,după o viață ca a mea,greșelile și păcatele lasă urme adânci,Alice, și de aici începe totul...


Cu pași haotici și nebuni mă îndreptam grăbită spre liceu.Nu eram punctuală...nu am fost niciodată...Nu știu de ce am întârziat atunci,dar știu că acea zi avea să-mi schimbe radical viața.
Alergam să prind autobuzul,când ...m-am izbit de cineva...
-Scuze!Nu te-am văzut!sunt în mare întârziere și...
Atunci s-a întâmplat.Mi-am ridicat privirea și în fața mea stătea speriat un băiat.Era ca și cum lumea mea de până atunci se evaporase.Stătea acolo,la fel de încremenit ca și mine.Un băiat înalt,cu păr șaten,ușor cârlionțat și rebel ce-i ajungea până aproape de umeri.Privirea-i era pătrunzătoare,cu ochi mari și căprui.A schițat un zâmbet și-a încercat să mă liniștească...
-Nu-i nimic,stai liniștită,nici eu nu sunt prea punctual.
Parcă nu-mi venea să cred că făptura din fața mea era reală.Atunci un sentiment de panică a pus stăpânire pe mine.L-am studiat din cap până-n picioare,uitând cât de grăbită eram cu câteva secunde înainte.
-Alex!a spus el oprindu-mi șirul gândurilor și întinzând mâna către mine.

Ziua aceea de septembrie...acea ciudată zi de septembrie...


Și am fugit!Îi cunoșteam numele,dar nu era de ajuns pentru mine.Simțeam însă, că-i cunosc întreg trecutul;parcă ne lega ceva,ceva mai puternic decât aș fi crezut.Speram să îl revăd.Mă simțeam vinovată că am plecat înainte de a-l lăsa să mai spună ceva, înainte de a mă prezenta.Dacă aveam să nu-l mai revăd niciodată?
Ei bine...dacă știam atunci câtă suferință avea să urmeze, aș fi fugit mai departe.M-aș fi aruncat în gol.