Capitolul 9-Când luna dispare.

Mi-e dor de lună,așa cum mi-a fost dor de soare,nori și ploaie.Mi-e dor de o furtună,să alerg cu picioarele goale pe iarba udă,să țip,să nu mă audă nimeni.Mi-e dor să merg la mare odată pe an și să mă rătăcesc în mulțime,fără să-mi pese de oră,dată,săptămână,lună.Să mă pierd în pădure și să nu mai găsesc drumul înapoi.Când luna dispare totul e trist...Stelele nu mai răsar și noaptea este mută.Vreau o furtună!Vreau tunete și fulgere!Vreau să miros un trandafir,apoi să-l rup și să-l pictez...Mi-e dor să stropesc pânza albă cu vopsea,mi-e dor să fac crochiuri cu oamenii din parc,mi-e dor de natura statică...Mi-e dor de țigările mele tot timpul pe terminate,de berea la halbă de la barul micuț din colțul străzii,mi-e dor de cărțile mele citite pe întuneric și de ceainăria din fața liceului...Mi-e dor de chitara mea roșie cu lacul jupuit,mi-e dor de concertele de vineri seara... Acum toate astea par lucruri mărunte,lucruri care probabil nici nu s-au întâmplat.Dar au fost!Le-am simțit,le-am trăit!Au fost toate ale mele,m-am bucurat de toate minut cu minut.Când luna dispare,îmi amintesc cât sunt de tristă...cât de singură sunt,cât de departe sunt de realitate.Mi-e atât de dor de parcul meu,de lacul meu cu apa limpede și de copacii mai bătrâni decât mine,care erau acolo,gata să mă asculte...Cu cât mă întorc mai mult în trecut,cu atât știu că amintirile mele sunt chiar amintiri,nu fantezii,nu vise...Eu,suflet destinat singurătății și uitării.Eu,om mărunt și fragil.Eu,naivă și nesigură...copil trist,așa am fost eu...Când aveam 18 ani și totul părea să prindă viață,atunci s-a întâmplat totul...18 ani...Copil pe atunci...Am fost singură,nimic nou,la fel ca și acum,dar acum totul e diferit...Umbrele sunt înfiorătoare și uneori totul în jurul meu scârțâie.Acum furtunile mă îngrozesc,mă fac să-mi fie teamă.Nu mai știu cum e să simt atingerea ploii,nu-mi amintesc muzica mea preferată...Erau balade,încercam să le ghicesc notele la chitară.Greu!Visam ca într-o zi să ajung undeva,departe,într-un loc necunoscut și acolo să pot să o iau de la capăt.Să pot să pictez,să pictez pentru oameni.Alex...Eu am dat culoare lumii lui,așa cum el a dat un sens vieții mele...puțin,atât cât a fost,a fost frumos...Secunde,minute,ore!Mă hrăneam cu fiecare clipă alături de el și fiecare secundă fără el era un chin...Și acum este,dar acum mă consider mai puternică.Mint!Nu sunt!N-am fost și nu voi putea să fiu vreodată!Aș vrea să pic din cer,să-mi las aripile frânte să se odihnească...Alex,zâmbetul lui...unde este el acum?Cunosc răspunsul,chiar îl știu!Aș fi preferat să nu știu nimic!Dacă n-aș fi aflat niciodată adevărul,poate atunci aș fi avut o speranță.Să știu că e undeva acolo și că poate într-o zi,ca aceea din septembrie,ne vom revedea pe aceeași stradă,la aceeași oră și că o să fie neschimbat,cu ochii lui căprui,cu zâmbetul lui cald,cu tot ce a fost al meu odată...Să fim neschimbați amândoi,doar cu fețele brăzdate de trecerea timpului,să-mi zâmbească și să mă îmbrățișeze...