vineri, 25 noiembrie 2011

Capitolul 2-Sclavii destinului

Dar nu am făcut-o...M-am lăsat purtată de instincte și m-am întors înapoi.Nu mai era.Dispăruse!Începusem să plâng,fără a știi de ce.Sufletul meu se rupea după fiecare respirație.Oftam.N-am mai ajuns la liceu.Amețită,am pornit spre parcul în care mi-am petrecut copilăria.Copacii îmi cunoșteau fiecare gând,fiecare mișcare.Era frig afară și-a început să plouă.Ploaia spală păcate.Să nu te ascunzi niciodată de lacrimile ei,Alice.Ploaia curăță sufletul de tristețea acumulată...acum ploaia n-ar mai putea să mă ierte.Nu merit iertarea stropilor ei.Trupul meu mutilat de vreme merită seceta eternă.Însă acum ,pot să-mi controlez setea iertării cu amintiri.Amintirile sunt cele ce ne mai țin în viață.Păstrează cu tine amintirile mele,iubito,așa cum voi păstra și eu amintirea ochilor tăi până ce-mi voi ispăși pedeapsa.Gândește-te la mine și păstrează-mă vie prin amintirile mele.Poate că-mi aștern deja ultimele cuvinte,dar îmi păstrez speranța.Nu o să las să-mi pierd suflarea până ce n-o să afli adevărul.Acel întunecat adevăr....Sper ca într-o zi,să am puterea de a te privi în ochi fără să-mi fie rușine.Trăiesc doar să te mai pot vedea odată.Măcar odată...Apoi,timpul meu se poate scurge precum nisipul dintr-o clepsidră.Nu-mi va mai păsa atunci!Să nu fii niciodată speriată!O să fiu alături de tine.Acum...mereu.Și iar mă pierd în timp...acea zi...nu ți-am povestit ce s-a întâmplat apoi.Era ploaie.De la ploaie a pornit totul.M-am așezat pe frunzele moarte așternute pe jos ...lacrimile mele se contopeau cu ploaia rece de septembrie.Era frig,dar preferam să tremur în liniștea gândurilor mele...Nu știu câte ore au trecut,dar mă simțeam tot mai bătrână si fragilă cu fiecare secundă.Și-a apărut Cristi.Știa mereu când se întâmpla ceva cu mine.Zicea că mă iubește.Degeaba iubire!Când iubești pe cineva îl lași să aleagă,să fie liber...Degeaba!Iubirea e doar o senzație de atașare.Atunci nu-mi păsa...M-a luat în brațe și m-a urcat în mașină.Știa mereu unde să mă găsească,știa ce gândesc.Credeam că țin la el,dar în ochii lui ,atunci ,pentru prima oară,îl văzusem pe Alex.Ciudat,nu?Alex...Îmi doream să-l mai văd odată.Măcar odată...Și Cristi a condus departe,fără să mă întrebe de ce plâng.Dar era acolo,pentru mine.
-Mergem la o petrecere.Știu că nu ești în cea mai bună dispoziție,dar am promis cuiva că o să venim și noi.Cineva arde de nerăbdare să te cunoască.
-Facem cum vrei...
Ne-am oprit în fața unei case mari,la ieșire din oraș.Cristi m-a ajutat să cobor și am intrat în casă.O mare de lume râdea,dansa...erau fericiți.O fată blondă,cu pielea mult prea bronzată pentru sezonul în care ne aflam,cu gene lungi și ochi verzi ,îmbrăcată cu o rochie roșie și tocuri foarte înalte,a venit la mine și m-a îmbrățișat.Poate eram eu într-o stare proastă și mi se părea că am halucinații,dar acea fată se părea că mă cunoștea bine.Mă holbam la ea foarte mirată și așteptam explicații.Ceva.Orice!
-Eu sunt Ana!În sfârșit te cunosc!Îmi pare atât de bine,cred că o să fim prietene bune.Ești atât de frumoasă,îmi place culoarea părului tău!E naturală?N-am mai văzut până acum negrul acesta verzui .Îmi place tricoul tău!Ești foarte interesantă și...
-Ahhh...m-mulțumesc.
Eram speriată.Fata aceea vorbea prea mult și mă amețea și enerva cu fiecare cuvânt pe care-l rostea.M-am abținut cu greu să nu-i frig o palmă și s-o întreb ce vrea de la mine,când Cristi,care stătea în dreapta mea și observase ochii mei bulbucați și fața ce mai avea puțin și-mi exploda de nervi,a încercat să mă lămurească.
-Este o prietenă foarte bună.Dorește de mult să te cunoască,i-am spus multe despre tine.Astăzi este ziua ei,împlinește 20 de ani.
-Păi,la mulți ani.Eu sunt Alexandra...
-Știu,prostuțo.Trebuie să ajungă și prietenul meu cât de curând.Și el așteaptă de mult să te cunoască.Cred că o să te înțelegi bine cu el. Are un tricou ca al tău,Alexandra.Nu i-am înțeles niciodată muzica,mi s-a părut ciudată,dar îmi place vestimentația.
-Ciudată...?!
Purtam un tricou cu Iron Maiden,blugi tociți,bocanci și o geacă de piele.Probabil ar fi trebuit să mă simt prost,deoarece simplitatea din viziunea mea ieșea mereu în evidență printre "oameni normali".Toată lumea era aranjată,eu însă,aveam o plăcere sadică să le observ privirile idioate.De ce m-aș fi simțit prost din cauza unor oameni cu care nu mi-aș fi petrecut niciodată după-amiaza.Totuși,eram curioasă în legătură cu băiatul ce avea să vină.Poate aveam cu cine să mai schimb două vorbe în locul acela plin de ...În fine.Gândurile mele au fost tăiate din nou de vorbele fetei ce se năpustise asupra mea.
-Alex!În sfârșit ai ajuns!Ai întârziat!
Numele acela...Am întors capul și l-am văzut.Era chiar el.S-a apropiat de mine,a zâmbit și s-a prezentat.
-Eu sunt Alex,îmi pare bine.Cristi ne-a tot vorbit despre tine.
Șocul era din ce în ce mai mare.Uitase că ne înalnisem înainte cu câteva ore sau încerca să facă pe interesantul?Încercând să îmi păstrez calmul,am zâmbit și eu ,am înghițit în sec,și m-am prezentat cu jumătate de gură.
-Alexandra.Îmi pari destul de cunoscut și nu știu de ce.
-Se spune că am o față comună.
Nu avea.Privirea îl trăda.Vroiam să vorbesc cu el între patru ochi.Cum se făcea că băiatul la care mă gândeam de câteva ore bune era prietenul cel mai bun al iubitului meu?Ironie?Poate...Destinul își bătea joc de mine.Erau toți atât de deschiși și zâmbitori,că îmi făceau silă...în comparație cu mine, o persoană retrasă,destinată singurătății.Aveam nevoie de o gură de aer,așa că am ieșit afară să fumez.Era singurul lucru care mă putea liniști.Ploaia se oprise,cerul era sângeriu,iar vântul tot mai des.Iubeam toamna.Era anotimpul în care mă regăseam cel mai bine.Sufletul meu zbuciumat se calma învăluit de frigul acela dulce...În liniștea nopții ce se lăsa incet,departe de toți,inima mea știa ce avea să urmeze.
-Ai nevoie de un foc?

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Capitolul 1 -Septembrie

Aud doar zgomotul nopții...
Cum am ajuns eu,scumpa mea ,să fiu sclava propriei vieți?Acum depind de oameni,de căldura lor.Pentru că,după o viață ca a mea,greșelile și păcatele lasă urme adânci,Alice, și de aici începe totul...


Cu pași haotici și nebuni mă îndreptam grăbită spre liceu.Nu eram punctuală...nu am fost niciodată...Nu știu de ce am întârziat atunci,dar știu că acea zi avea să-mi schimbe radical viața.
Alergam să prind autobuzul,când ...m-am izbit de cineva...
-Scuze!Nu te-am văzut!sunt în mare întârziere și...
Atunci s-a întâmplat.Mi-am ridicat privirea și în fața mea stătea speriat un băiat.Era ca și cum lumea mea de până atunci se evaporase.Stătea acolo,la fel de încremenit ca și mine.Un băiat înalt,cu păr șaten,ușor cârlionțat și rebel ce-i ajungea până aproape de umeri.Privirea-i era pătrunzătoare,cu ochi mari și căprui.A schițat un zâmbet și-a încercat să mă liniștească...
-Nu-i nimic,stai liniștită,nici eu nu sunt prea punctual.
Parcă nu-mi venea să cred că făptura din fața mea era reală.Atunci un sentiment de panică a pus stăpânire pe mine.L-am studiat din cap până-n picioare,uitând cât de grăbită eram cu câteva secunde înainte.
-Alex!a spus el oprindu-mi șirul gândurilor și întinzând mâna către mine.

Ziua aceea de septembrie...acea ciudată zi de septembrie...


Și am fugit!Îi cunoșteam numele,dar nu era de ajuns pentru mine.Simțeam însă, că-i cunosc întreg trecutul;parcă ne lega ceva,ceva mai puternic decât aș fi crezut.Speram să îl revăd.Mă simțeam vinovată că am plecat înainte de a-l lăsa să mai spună ceva, înainte de a mă prezenta.Dacă aveam să nu-l mai revăd niciodată?
Ei bine...dacă știam atunci câtă suferință avea să urmeze, aș fi fugit mai departe.M-aș fi aruncat în gol.