Capitolul 10-Pierdut

 Totul,absolut totul s-a schimbat.Cristi știa de mine și de Alex,examenele le-am picat și mi-am lăsat pasiunea pentru desen să moară...Vara a venit rapid,fără să-mi dau seama.Simțeam schimbări majore din interior până la exterior.Alex era plecat de o luna și ceva...Nu știam nimic,știam doar că aveam nevoie disperată de el.

 

 

 Prima scrisoare pentru Alex nu-mi amintesc când am scris-o,important e că nu i-am trimis-o niciodată.Nu știu dacă înțelegi,Alice,dar plecarea lui m-a dat peste cap,mi-a schimbat viața...Cel mai rău lucru a fost,ei bine,faptul că n-am știut de ce a plecat,faptul că l-am acuzat degeaba...

 Scrisoarea e mai jos:

 "Sunt ochi de soare,sunt ochii tăi căprui.Clipesc,apoi se închid și lasă lacrimi să curgă...ploaie rece,ploaie tristă,ploaie mută... Lumina pătrunde în crăpăturile geamului aburit,în camera goală,lângă pat.Așternuturile sunt albe cu un miros pătrunzător de trandafiri de grădină.Sunt aripi de înger,dragul meu,aripi frânte...Nu recunosc nimic,totul e nou...Nu știu dacă afară e primăvară sau vară,ploaia îmi dă senzația că e sfârșit de toamnă,o toamnă timpurie... Primele raze de soare se îmbrățișează cu ploaia,apoi se spulberă în ceață. Ultimii trandafiri înfloriți sunt morți,răpuși de grindină.Mai murmură noaptea,când le sunt tăiate petalele,când sunt triști și singuri.Soarele n-a vrut să răsară de dimineață,s-a ascuns în spatele unui nor negru, înfricoșător.Totul e pustiu fără tine.Mi-e dor de atingerea mâinilor tale calde,mi-e dor de zâmbetul pe care mi-l ofereai dimineața,mi-e dor de vocea ta!Nu știu de ce ai plecat,nu cred că vreau să înțeleg vreodată...Casa asta parcă e bântuită.Mi-e dor de apartamentul meu,mi-e dor de apartamentul tău!Mi-e frică să mă întorc aici,mereu și mereu,știind că tu nu ești,nu pot să numesc acest loc "acasă". Doar seara ies din casă,mă plimb pe strada pustie și nouă.E liniște,o liniște mormântală... Totul parcă este desprins dintr-un film de groază cu nebuni.Casa asta îmi dă fiori!Totul e alb,draperiile din dantelă foșnesc la fiecare mișcare și liniștea din jur e năucitoare.Mi-e teamă să pictez,nu mai știu nimic...nu mai am culoare,nu mai am vitalitate.Sunt pene de curent în fiecare seară și plouă tot mai des.Plouă pentru că ai plecat,plouă pentru că nu știu unde ești.Mi-e dor de tine,un dor ce nu mă lasă să respir,să dorm...să trăiesc.Fumez de două ori mai mult decât înainte și am devenit dependentă de cafea.De câteva zile n-am mai manancat nimic.În ultima lună m-am îngrășat îngrozitor de tare.Mi-e teamă să mă uit în oglindă,mi-e teamă să văd o stafie,o persoană urâtă,diformă.Nu mai sunt eu,cea de altă data,nu mai am aceiași ochi...același zâmbet.Nu mă mai recunosc... Am amețeli tot mai dese și mi-e greață de la orice. Îmi fac griji pentru ceea ce urmează,pentru că nu știu cum să mă comport cu asta.Trebuie să mă pun pe picioare și să  mănânc sănătos,asta e tot ce contează...cred. .Întoarce-te!"

 Agonie!!Singurul cuvânt ce-mi venea în minte atunci era agonie...Același cuvânt e și acum.Se scurge printre rânduri,printre lacrimi...Agonie!Agonie!Agonie!

 Am plecat din apartamentele noastre din cauza lui Cristi.Într-o seară,lui Alex i-a spart geamul de la dormitor,în altă seară mi-a scris cu vopsea pe ușă.Amenințări,multe, până când ne-am hotărât să ne mutăm împreună într-o căsuță mică dintr-un cartier mai îndepărtat.Imediat după ce ne-am mutat,Alex a dispărut.I-am dat vestea pe care o aștepta,i-am spus că-mi dau bacul și putem să plecăm din țară,apoi a dispărut fără urmă...

 

 Într-una din zile,una din multele zile de singurătate, m-am hotărât să ies din casă.Mi-era poftă de jeleuri,așa că am respirat adânc aer în piept și am ieșit la lumină..Atunci am cunoscut o persoană destul de interesantă într-un magazin din apropierea casei.Ziua aceea mi-o amintesc și acum...ca să înțelegi mai bine,îți voi arăta o pagină din jurnalul meu de atunci.

 "ziua 27...Afară a ieșit soarele.După multă vreme mi-a zâmbit,dar nu vreau să scriu despre soare și razele lui,ci despre o fată.Da...o fată.Am cunoscut-o azi la magazin.Ne-am întins amândouă să luăm ultima pungă cu jeleuri...De aici a pornit conversația.Fata avea ochii mari și verzi,o piele de culoarea laptelui presărată cu zeci de pistrui și un păr roșcat și creț ce-i acoperea umerii.Purta o bluză de un verde crud,foarte mulată ,ce-i scotea formele în evidență și talia de invidiat,pantaloni scurți și zdrențuiți,iar în picioare purta niște teniși colorați.Mi-a zâmbit și și-a cerut scuze...Părea ușor timidă,dar după câteva secunde mi-am schimbat părerea.Era încrezătoare și relaxată.Stătea dreaptă și era puțin mai înaltă decât mine.Avea brațe subțiri,iar degetele îi erau lungi și delicate.Am făcut cunoștință și m-a întrebat dacă sunt nouă în cartier.  Mi-a fost teamă și rușine să-i spun că stau de câteva luni aici ,dar mi-a fost frică să ies din casă,așa că i-am spus că m-am mutat de curând.La prima vedere,probabil am speriat-o,eu fiind îmbrăcată în negru,cu un tricou extrem de lălâu,pentru a-mi ascunde ...formele dobândite în ultima vreme și blugi largi și rupți ce atârnau în marginile veșnicilor mei bocanci prăfuiți.Părul îmi era desprins și ciufulit,eram palidă de la atâta stat în casă,cu cearcăne îngrozitoare din cauza insomniei.Ochii îmi erau aproape injectați,roșii.Mă holbam fascinată la ea,fără să clipesc,fără să respir.Mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă nu vreau să vin la ea să bem un ceai.Surpriza mea a fost să aflu că stăm la 2 case distanță .Alice...numele ei e Alice.Am povestit vrute și nevrute,până am început să mă relaxez,până am început să-i povestesc tot.Tot!Acum mă simt mai bine,mult mai bine...simt că pot să am încredere în ea.Este o persoană minunată.Mâine vine la mine să-i arăt niște tablouri mai vechi.Părea extrem de interesată de pictură, așa că am invitat-o să treacă să le vadă.. Sper să-mi petrec mai mult timp cu ea ,asta până aflu ceva de Alex."

 

 

 Derutant,nu-i așa micuța mea Alice ?