Mi-am petrecut următoarele zile vorbind cu el.Ieșeam în fiecare zi,discutând despre orice,pierduți în șirul timpului.Cristi nu știa cât de buni prieteni am deveni eu și Alex,iar de Ana ne feream pe cât posibil.Până la urmă nu făceam nimic rău.Eram doar doi prieteni buni care stăteau de vorbă.Așa spunea el.Toamna aceea a fost toamna mea.Îmi făcusem un prieten bun .Un prieten pe care îl iubeam în secret.Timpul a trecut repede,iarna deja își făcea simțită prezența,iar eu și Alex deveneam de nedespărțit.Chiar dacă eram interziși unul pentru celălalt,într-o seară inevitabilul s-a produs.
Iubeam să mă plimb pe malul lacului,îmi oferea acea liniște de care aveam cea mai mare nevoie.Om speriat și confuz,pierdută în gândurile mele,în acea noapte ciudată de iarnă,visam la Alex.Mă gândeam cum ar fi dacă ar apărea dintr-o dată în spatele meu,m-ar lua în brațe și mi-ar spune să nu-mi fac griji,că mă iubește și mă va iubi mereu.Aveam darul acesta.Dorințele mele idioate deveneau realitate într-un mod mai diferit și iată că,alt suflet singuratic rătăcit , stătea gânditor pe malul lacului.M-am apropiat și am zâmbit.
-Cam frig pentru o plimbare,nu crezi?
-Hmmm...ar trebui să întreb același lucru.
Conexiunea din privirile noastre mă speria.Știam ce gândește,îi cunoșteam fiecare mișcare.
-Ia spune,copil rătăcit,ce-i cu tine la ora asta târzie prin parc?Dacă eram vreun psihopat știi ce se întâmpla cu tine?
-Să zicem că m-aș fi lăsat în voia sorții.Sunt mulțumită totuși că ești tu.
-Asta înseamnă că pot să fac ce vreau cu tine!
Nici nu știa el...Era de ajuns să zâmbească și deja nimic din ce eram eu nu mai conta.
-Poți să faci ce vrei,am spus eu căzând din nou pe gânduri...și cum mă cunoștea și el la fel de bine,a încercat să schimbe subiectul...
-Pff...te-am supărat?Scuze,nu mi-am dat seama,am încercat să destind puțin...
Felul lui nătâng și stângaci de a mă face să mă simt mai bine mă amuza la fel de tare pe cât mă întrista.
-Nu-i nevoie să-ți ceri scuze.M-aș mulțumi cu orice ai face tu,știi asta.
-Ești rece ca gheața!a spus el luându-mă de mână.Hai la mine să-ți fac un ceai cald și mai stăm de vorbă.
Și nici nu știu cum m-am trezit la el în mașină,cu radioul pornit .Era melodia mea preferată.Mă simțeam ca într-un film și îmi doream să conducă tot mai departe.Să fugim de probleme, de toți și de toate.
-Coldplay!a spus,oprind șirul gândurilor mele.
-The scientist...am răspuns cu jumate de gură.
-Iar ești tristă.Spune-mi ce ai și promit să te strâng în brațe până îți trece.
-Sunt bine,îmi este frig...atâta tot.
Preferam din tot sufletul să-l iau chiar în clipa aceea în brațe și să nu-i mai dau drumul niciodată,dar nu eram atât de puternică atunci...
-Am ajuns.Simte-te ca acasă.
Era un apartament cu două camere,un hol mare și o bucătărie drăguță.Totul era pus la locul lui și în aer era un miros de coji de portocală.M-am oprit în fața unei poze așezate pe bibliotecă și am încercat să-mi păstrez calmul.
-E ca și cum mi-ar controla viața.Insistă să țin poza aici,de parcă nu ar sta mai bine la ea acasă.
Era o poză cu el și Ana.O uram ,chiar dacă nu îmi făcuse niciodată nimic.Să nu te încrezi în "suflete triste" niciodată,pentru că acele suflete,Alice,sunt hrănite cu ură și disperare.Gândul că ea era cea cu care trebuia să-l împart pe el,mă făcea să o urăsc cu toată ființa mea.
-E norocoasă.
-Ce mai noroc!S-a pricopsit cu mine sărăcuța de ea...sau eu m-am pricopsit cu ea...
Și iar a încercat să detensioneze atmosfera.M-am prefăcut că nu aud,era mai bine să nu aud nimic.Eram amețită...m-am făcut comodă pe canapea,furată de peisaj și am adormit...
-Ceaiul e gata ,somnoroaso.
-Ăăăă,scuze,nici nu mi-am dat seama.Eu...
-Calmează-te!Bea ceaiul și te rog,arată-mi un zâmbet din toată inima ta.După o zi ca a mea,acesta ar fi singurul lucru ce m-ar mai putea încălzi.
Și uitându-se în ochii mei,m-a tras spre el,mi-a apucat capul și m-a sărutat.Am uitat de ceai și de poza de pe bioru.Am uitat de zăpada de afară și de Cristi.Eram cu el și în sfârșit,simțeam că viața mea căpăta sens.Mi-a strâns mijlocul cu toată puterea pe care o avea.Degetele i se rostogoleau pe trupul meu ce ardea de plăcere.În surdină se auzea iar melodia de la radio.Era o lume a noastră.Nu era greu de crezut,dar alături de el mă simțeam iubită și protejată.Simțeam că pot să fac ce vreau.Atingerea lui emana căldură și îmi oferea siguranță.Eram a lui și el era al meu.Știam asta...Mi-am descheiat cămașa,încercând totuși să-mi păstrez inocența și fragilitatea.M-am uitat în ochii lui frenetici ce parcă mă hipnotizau și i-am spus să continue.Și-a aruncat tricoul și s-a apropiat mai mult.Pielea lui albă era ca un drog pentru mine.Parfumul lui îmi excita simțurile.Mi-a sărutat pieptul,ușor timid.Avea un aer de om serios,care știa exact ce avea de făcut.Am simțit că eram carne din carnea lui.Erotismul inocent din primele clipe ale ființei noastre...a vieții noastre împreună.O dragoste dureroasă,imposibilă și până la moarte.Sângele ne bubuia în artere.A fost o noapte a noastră...Otrava însă se afla în rană,iar rana avea să rămână deschisă ...pentru totdeauna...
Nu știu de ce ți-am scris aceste rânduri,dar mi-a făcut bine să-mi amintesc acea noapte .O noapte ce am simțit-o ca pe un drog...un drog ce încet-încet,a creat o dependență mortală...O dependență ce m-a făcut să ajung aici.Sper să înțelegi totul,Alice...sper să înțelegi...
Dimineața a fost genul de dimineață tipică de după o asemenea noapte.Hainele mele erau undeva aruncate,iar singurul obiect vestimentar aflat la îndemână era tricoul lui.Fără să ezit l-am aruncat pe mine,bucurându-mă încă câteva secunde de parfumul său.Ușor ciufulita și cu ochii întredeschiși m-am apropiat de bucătărie.Era acolo.Fuma.Privirea pe care a avut-o m-a făcut să mă simt singura femeie din lume.Așa era!Am respirat adânc și m-am apropiat de el.M-a luat pe genunchi și mi-a sărutat fruntea.M-am simțit frumoasă.În simplitatea mea,m-am simțit cea mai frumoasă.Tricoul lui îmi acoperea perfect trupul gol,ce încerca să retrăiască noaptea trecută.
-Ți se potrivește perfect!
L-am îmbrățișat.Mi-am aprins și eu o țigară,urmărindu-l cu mare atenție.
-Vrei cafea?
-Una slabă te rog...
-Imediat ,domnișoară.
El era prințul ce avea să mă salveze dintr-o lume tristă.M-a luat din nou pe genunchi și a început să se joace în părul meu.Era încurcat,însă pentru el părea cea mai frumoasă jucărie.Mi-a sărutat mâinile,apoi gâtul.Părea un vis frumos.Un vis prea frumos.
Alex a fost gura de aer de care aveam eu nevoie.Din prima zi în care l-am văzut,am știut că între noi avea să fie ceva.Nu-mi păsa de Cristi.Nu mă mai gândeam la el.Până când....
-Ce facem cu Cristi și Ana?
Atunci am revenit la realitate,am închis ochii și ca un copil m-am ghemuit în brațele lui.
-Nu mă interesează!Nu vreau să aud!Te am pe tine și asta e tot ce contează pentru mine acum.Asta a contat mereu și va conta până la moarte.
Cuvintele mele l-au speriat așa că a tăcut.Au urmat apoi alte câteva ore de sărutări și am hotărât să plec spre casă.
Zăpada de afară strălucea în lumina unor raze de soare ce se ascundeau jucăușe în spatele norilor ce acopereau cerul.Era o zi frumoasă.M-am oprit câteva minute la un magazin special cu ustensile pentru pictură,apoi am ajuns în apartamentul meu și m-am apucat de treabă.Aveam multe de făcut și pregătit pentru examenul de la sfârșitul semestrului,însă mintea mea era la Alex.Mă gândeam la el și eram fericită.După mult timp în care zâmbetul mi-a fost încuiat în spatele unei măști a indiferenței,în sfârșit puteam să înlătur acea mască.Puteam să zâmbesc cu toată ființa mea.Mi-am aranjat șevaletul,m-am uitat la pânza albă ce se afla mândră în fața mea și fără să ezit am început s-o stropesc.Întâi am stropit-o cu un roșu pasional,un roșu ce-mi amintea de focul pe care l-am simțit în brațele puternice ale "iubitului" meu.Suna așa frumos: iubitul meu.Apoi m-am oprit...Planșa avea nevoie de ceva,iar eu nu eram în putere să-mi dau seama de ce anume.Era o liniște dulce,o liniște ce a fost întreruptă de niște lovituri puternice în ușă...
-Alexandra!Deschide imediat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu