Lumea spunea că la 18 ani trebuia să știu ce vreau să fac cu viața mea.Trăiam așteptând ziua ce urma să vină,cu gândul că o să treacă repede,apoi următoarea și următoarea și următoarea.Timpul trece repede,Alice...Nu poți să știi niciodată cât de repede.Țigara pe care vroiam să o aprind atunci avea să fie cea mai lungă țigară din viața mea.Știi tu oare,când fumul acela demonic te contopește?Te simți umil,te simți controlat.Te învăluie un sentiment de singurătate și te simți bine,până când acel nenorocit lucru mărunt,se termină.Al naibii de repede, se termină.O dependență de ceva nu e bună,nici măcar de persoana iubită.Dependența ce urma să o am pentru Alex era mult mai rea decât cea pentru fumul demonic.În noaptea aceea de septembrie,Alex a venit lângă mine,mi-a pus protector mâna pe cap și mi-a întins o brichetă.Mereu îmi uitam bricheta acasă.Atunci eram fericită că o uitasem poate ,pe colțul biroului,lângă scrumiera plină ochi de mucurile rămase dintr-o seară precedentă.Nu-mi păsa unde era bricheta mea atunci,putea să rămână la locul ei ,prăfuindu-se,în liniștea sumbră din camera mea mică și întunecată.Alex avea mâinile reci și tremura.M-am întors spre el,cu capul plecat,sperând să nu-mi vadă lacrimile.Era cu un cap mai înalt.Mi-a ridicat bărbia,mi-a apucat țigara ,a tras un fum și a aruncat-o.Tremuram și eu.Era o liniște morbidă.Nimicitoare.Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept.Respiram sacadat.Așteptam ceva.Un semn.Un cuvânt.Orice.Nu vorbea.Nu spunea nimic.Era tăcut,nemișcat,cu o privire de piatră.M-am ridicat pe vârfuri,mi-am apropiat gura de urechea lui și l-am întrebat dacă crede în destin.Liniștea s-a stins.Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare,și m-am lăsat pe spate.Am aterizat pe jos,încolăcindu-mă pe pământul rece.Stăteam ghemuită la picioarele lui,tremurând.Grav!Atunci nu știam de ce.S-a aplecat,și-a așezat mâinile în jurul meu,m-a ridicat și m-a luat pe brațe.Nu îmi dădeam seama ce se întâmpla cu mine.Afară era întuneric și eu eram aproape inconștientă.Ne mișcam.Era din ce în ce mai întuneric și casa nu se mai vedea.Mi-am ridicat capul și am început să țip.I-am văzut ochii și l-am întrebat ce se întâmplă.A zâmbit.Dacă aș fi avut atunci puterea să mă ridic și să fug.Eram confuză.După un drum lung în brațele lui,într-un sfârșit se oprise.Mi-am deschis ochii,mi-am strâns toată puterea posibilă și l-am întrebat unde suntem.
-Credeam că simți nevoia de o gură de aer proaspăt.Ești cam palidă.Scuze dacă te-am speriat.
Nu mai simțeam nimic.Inima mea încremenise.Aer proaspăt?Nu știam cât era ceasul,nu știam unde ne aflam,era un frig cumplit afară și eu eram cu el.Un necunoscut.Un necunoscut ce făcea deja parte din mine.
-Tu nu știi nimic!Nu mă cunoști.Ți se pare ție că sunt instabilă?Că am nevoie de aer curat în mijlocul nopții?Nu știu ce vrei,cine ești sau ce gânduri ai,dar să știi că nu îmi este frică să mușc.
A râs.S-a apropiat de mine și mi-a pus din nou mâna pe cap.
-Nu am spus că ești instabilă,dar dacă stau să mă gândesc mai bine,încep să îmi schimb părerea.Ești dură.Asta e bine!Totuși,de ce nu vrei să arunci o privire în jur,doar nu te-am cărat până aici degeaba.Sincer să fiu,mă cam doare spatele,mi-ai supt și ultima fărâmă de energie.
Făcea pe interesantul?Încerca să fie amuzant,cu zâmbetul acela ciudat gravat pe față.Mă privea într-un mod al naibii de insistent.Îmi plăcea.Eram ca doi copii ce se contraziceau din cine știe ce idioțenie.Mi-am întors capul să văd totuși unde ne aflam.Eram înconjurați de copaci.Parcă era o imagine desprinsă dintr-un film.Era o pădure...
-Iartă-mă.Nu am fost într-o dispoziție foarte bună azi.Am avut un vis ciudat de dimineață.M-a urmărit toată ziua.
-De ce te grăbeai în halul ăla azi?
-Deci nu ai uitat de mine.
-Nu prea aș fi avut cum.Mi-ai făcut o mega vânătaie...
-Hei!
-Scuze,scuze.Nu am spus nimic mai devreme...credeam că ai uitat,mai ales că ai fugit fără măcar să te prezinți.Pari tristă.S-a întâmplat ceva cu tine?
-Nu mai sunt.Știi...am fost destul de șocată când te-am văzut.Atâta tot.Nu mă întreba de ce,dar am impresia că te cunosc deja.Poate crezi că sunt nebună.
-Nu cred,aș părea și eu nebun.
M-a luat în brațe.Nu-mi mai era frig.Noaptea aceea avea să nu se mai termine.Îi simțeam sufletul aproape de mine.Nu am vorbit mai deloc atunci,dar știam ce vroia să spună.Alice,când inima vrea să vorbească în locul tău,las-o să vorbească.Chiar dacă greșelile făcute de ea pot avea consecințe grave,pentru mine,acele clipe au fost de ajuns pentru o viață întreagă.Să-ți asculți și inima,Alice.Inima are voie să vorbească.Lasă-te purtată de...iubire.Oare eram sortiți să vedem același cer ?Aceleași stele ce ne priveau de acolo de sus,mândre.Cerul era martorul nașterii iubirii noastre.Martorul tăcut,ce nu ne putea judeca.O iubire caldă,pură,de care aveam cea mai mare nevoie.Atunci nu m-ar fi lăsat să cad,ar fi avut grijă de mine...copil naiv.Îngerii sufletelor noastre,luna ce a plâns pentru noi.Și a dat ploaie.Ploaie pentru sufletele noastre inocente.Ce e iubirea,Alice?Cine ne iubește până la urmă?Cine știe atunci când iubește?De ce iubim noi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu