Capitolul 9-Când luna dispare.

Mi-e dor de lună,așa cum mi-a fost dor de soare,nori și ploaie.Mi-e dor de o furtună,să alerg cu picioarele goale pe iarba udă,să țip,să nu mă audă nimeni.Mi-e dor să merg la mare odată pe an și să mă rătăcesc în mulțime,fără să-mi pese de oră,dată,săptămână,lună.Să mă pierd în pădure și să nu mai găsesc drumul înapoi.Când luna dispare totul e trist...Stelele nu mai răsar și noaptea este mută.Vreau o furtună!Vreau tunete și fulgere!Vreau să miros un trandafir,apoi să-l rup și să-l pictez...Mi-e dor să stropesc pânza albă cu vopsea,mi-e dor să fac crochiuri cu oamenii din parc,mi-e dor de natura statică...Mi-e dor de țigările mele tot timpul pe terminate,de berea la halbă de la barul micuț din colțul străzii,mi-e dor de cărțile mele citite pe întuneric și de ceainăria din fața liceului...Mi-e dor de chitara mea roșie cu lacul jupuit,mi-e dor de concertele de vineri seara... Acum toate astea par lucruri mărunte,lucruri care probabil nici nu s-au întâmplat.Dar au fost!Le-am simțit,le-am trăit!Au fost toate ale mele,m-am bucurat de toate minut cu minut.Când luna dispare,îmi amintesc cât sunt de tristă...cât de singură sunt,cât de departe sunt de realitate.Mi-e atât de dor de parcul meu,de lacul meu cu apa limpede și de copacii mai bătrâni decât mine,care erau acolo,gata să mă asculte...Cu cât mă întorc mai mult în trecut,cu atât știu că amintirile mele sunt chiar amintiri,nu fantezii,nu vise...Eu,suflet destinat singurătății și uitării.Eu,om mărunt și fragil.Eu,naivă și nesigură...copil trist,așa am fost eu...Când aveam 18 ani și totul părea să prindă viață,atunci s-a întâmplat totul...18 ani...Copil pe atunci...Am fost singură,nimic nou,la fel ca și acum,dar acum totul e diferit...Umbrele sunt înfiorătoare și uneori totul în jurul meu scârțâie.Acum furtunile mă îngrozesc,mă fac să-mi fie teamă.Nu mai știu cum e să simt atingerea ploii,nu-mi amintesc muzica mea preferată...Erau balade,încercam să le ghicesc notele la chitară.Greu!Visam ca într-o zi să ajung undeva,departe,într-un loc necunoscut și acolo să pot să o iau de la capăt.Să pot să pictez,să pictez pentru oameni.Alex...Eu am dat culoare lumii lui,așa cum el a dat un sens vieții mele...puțin,atât cât a fost,a fost frumos...Secunde,minute,ore!Mă hrăneam cu fiecare clipă alături de el și fiecare secundă fără el era un chin...Și acum este,dar acum mă consider mai puternică.Mint!Nu sunt!N-am fost și nu voi putea să fiu vreodată!Aș vrea să pic din cer,să-mi las aripile frânte să se odihnească...Alex,zâmbetul lui...unde este el acum?Cunosc răspunsul,chiar îl știu!Aș fi preferat să nu știu nimic!Dacă n-aș fi aflat niciodată adevărul,poate atunci aș fi avut o speranță.Să știu că e undeva acolo și că poate într-o zi,ca aceea din septembrie,ne vom revedea pe aceeași stradă,la aceeași oră și că o să fie neschimbat,cu ochii lui căprui,cu zâmbetul lui cald,cu tot ce a fost al meu odată...Să fim neschimbați amândoi,doar cu fețele brăzdate de trecerea timpului,să-mi zâmbească și să mă îmbrățișeze...

Capitolul 8- Începutul

Aerul e irespirabil acum.Când îți scriu,timpul se oprește și totul pare atât de real,atât de viu.Aș vrea atât de mult să mă rup de tot,să fiu nimic.Și cerul moare,iar liniștea mă face să cred că nu am fost mai singură niciodată.Tu poți să iei tot ce am fost eu,tot ce nu pot să mai fiu.E ciudat,dar nu pot să explic mai multe acum...Îți iubesc ochii,ca și cum nu i-aș mai fi văzut,iar zâmbetul tău imaginar îmi dă putere .Inima mea s-a spart ca o bucată de sticlă și încerc să rămân în picioare,dar nu pot.Ura încă mă ține trează noaptea,încă îmi curge prin vene...Mă întreb uneori cu ce am greșit.Chiar dacă știu răspunsul,întrebarea mă face să uit cele întâmplate,ca o amnezie dulce.Aș vrea să fug,să fug departe...Imposibil!.Sunt lanțuri ce mă țin legată de picioare ,iar gheața mă face să-mi fie din ce în ce mai frig.Nu-mi pasă!Îmi doresc să te revăd...atât de mult îmi doresc...Iar după asta,nimic nu mai contează.Acum ești pierdută printre gândurile mele,însă pot să sper că o să ai puterea să citești scrisoarea.Scrisoarea ce mi se pare o idee din ce în ce mai proastă.Am ajuns în punctul în care deja trecutul a fost scormonit prea mult și rănile sunt tot mai dureroase.Nu contează,voi continua să scriu...Singurul lucru care mă îngrozește este trecerea timpului...faptul că tu te-ai schimbat...Oh,sunt sigură că te-ai schimbat...Ochii sper că au rămas la fel,pentru că,draga mea,ochii tăi mai păstrează vie amintirea unei persoane atât de speciale pentru mine.Doar ochii tăi...


Cristi a încetat să mă mai caute,dar asta nu m-a ajutat prea tare.Îmi făceam griji și mă gândeam tot mai des la el.Alex nu știa nimic .Mi-a spus într-o zi că ei doi nu prea mai vorbeau,iar după asta pauză...Au urmat câteva zile în care m-am izolat de toți,incluziv de Alex.Aveam impresia că nu mă mai cunoșteam,că nu mai știam nimic de acea Alexandra care a fost odată...Adevărul e că nici acum nu știu prea bine ce s-a întâmplat cu ea...Și am continuat cu singurătatea,până într-o zi de luni...
Aerul era rece,dar soarele strălucea așa cum nu o mai făcu-se de mult.Am stat închisă în casă câteva zile bune,fără să-mi pese de nimic.Pășeam melancolică prin parc,bucurându-mă de timpul care mi-a mai rămas înainte de începerea orelor de curs.Peste tot erau flori multicolore ,iar păsărelele ciripeau un cântec destul de enervant.Era liniște...
Lacul mă chema la el,într-un mod discret și senzual în același timp.Eram atrasă ca de o forță nemaiîntâlnită.Mi-am aruncat geanta lângă un copac,m-am descălțat de teniși,mi-am suflecat pantalonii până la genunchi și mi-am aprins o țigară.Părul meu plutea turbat din cauza vântului.Tremuram.M-am apropiat de margine,am întins un picior,și în momentul în care mă pregăteam să îl întind și pe al doilea,o voce dulce mi-a strigat numele și două mâini calde m-au prins de mijloc.
-Ce încerci să faci?
Era Alex.Inconfundabil,cu aceeași privire,același zâmbet,același parfum.Purta un tricou negru și o cămașă verde în carouri deasupra.Blugii erau largi,comozi,ca de obicei,iar în picioare purta epicii teniși pictați cu vopsea.Bineînțeles,autorul eram eu.
-Dacă nu te-aș cunoaște așa bine,aș zice că vrei să te arunci.
-N...nu.Ce ți-a venit?Sunt bine,vroiam să văd cum e apa.
-La 5 grade celsius?Interesant.
-Crezi ce vrei.Dar tu de unde ai apărut?
-Hmm,nu știu.Probabil citesc mințile.Alexandra!Te cunosc mult prea bine.Știam că aici te găsesc,orice ar fi.Am fost îngrijorat,știi tu,chestiile obișnuite,dar vroiam să vorbesc ceva cu tine la modul cel mai serios posibil.
-Și anume?
-Spune-mi te rog dacă mai știi ceva de Cristi,dacă l-ai mai văzut,dacă ai mai vorbit cu el.
-Sincer,nu.Nu l-am mai văzut de ceva timp.
-Ești sigură?
Am ezitat puțin răspunsul,am tras aer în piept și am lăsat privirea în pământ.
-Da...
-Dar ce ai pățit?Ești agitată.Te-ai înroșit la față.
-Nu am nimic.De ce ar trebui să am ceva?Sunt foarte bine,puțin obosită...
-Nu te cred,dar știu că nu-mi vei spune nimic,așa că o las baltă.Ia zi,ce facem azi?
-Păi eu am școală,dar dacă vrei...
-Nu,nu!Nu mai lipsești de la ore!Ai bacul anul ăsta,nu vreau să te am pe conștiință dacă pici.Te duci la ore!
-Ok.Dacă vrei,mă aștepți și ieșim după la o cafea.
-Așa rămâne.Hai că te duc eu.Am drum pe la tine pe la liceu.
-Te superi dacă merg pe jos?
-Sigur că nu.Atunci ne vedem când termini,aștept un mesaj,ceva.
-Te sun.
Nu m-am dus la liceu.Eram hotărâtă să-l caut pe Cristi,dar ce nu știam eu era că și Alex tot asta avea de gând să facă.
Ei bine,mă îndreptam hotărâtă spre apartamentul lui Cristi,gândindu-mă la ce aveam să-i spun,dar când am ajuns în fața ușii,gata să bat,am auzit două persoane care vorbeau pe un ton cam agresiv.Curioasă din fire,am lipit urechea de ușă și am ascultat...


"-Nu înțeleg ce vrei să insinuezi!Suntem prieteni de peste 10 ani și nu ai încredere în mine?Ți-am spus că nu știu nimic.Nu mă crezi,asta e.Nu înțeleg de ce ne-am răcit,de ce nu vrei să vorbești cu mine.
-De parcă mai are rost acum.Răul e deja făcut.Te-ai apropiat prea tare,ai distrus tot.Ești un nimeni,un nimic!Dar stai calm,asta nu o să rămână așa.Victor și Radu știu și ei tot.Ești dat afară din clubul de biliard și vrem și cheile de la casa din Brașov.Nu mai pot avea încredere în tine.Nu acum.
-De ce i-ai amestecat și pe ei?Nu văd rostul,nu înțeleg de ce te-ai aprins așa.
-Mi-ai luat tot ce aveam mai scump pe lume,tot ce am iubit vreodată.
-Nu ți-am luat nimic!"

Mi-am dat seama imediat că erau Cristi și Alex.Eram agitată.M-am așezat pe jos și mi-am lipit capul de ușă.Am continuat să ascult,rugându-mă unei forțe divine probabil,ca Alex să nu-și dea drumul la gură.Nu a prea ajutat...

"-Cum poți să te uiți în ochii mei și să minți cu atâta ușurință?Chiar nu ai nici un pic de respect pentru toți anii noștrii de prietenie?M-ai trădat pentru o fată?!
-Alexandra nu este doar o fată!O iubesc!Da,recunosc.O iubesc...
-Ești un nenorocit!Știam eu.Sunteți niște nenorociți amândoi,dar stați fără grijă,situația asta nu o să rămână așa.
-Poți să-mi faci ce vrei,dar de ea nu te atingi!
-Cum aș putea să-i fac rău unei ființe atât de firave?!Aș fi un monstru.Nu,nu.Cel care o să plătească,ești tu!"

N-am mai rezistat.Explodam de furie și am făcut enorma greșeală să deschid ușa și să întru turbată direct în hol.S-au oprit amândoi.Se uitau la mine cu ochii mari.M-am apropiat de Cristi și i-am dat o palmă.Greșit!Greșit!Greșit!În momentul acela,Cristi,ieșit din minți,i-a pus mâna la gât lui Alex și l-a lipit de perete.Alice,atunci am simțit că totul în jurul meu dispare.Plângeam și imploram iertare de la Cristi.Nimic... m-am repezit în bucătărie,am luat un cuțit și...


-Dacă nu îi dai drumul,nu mă uit,dar sunt în stare de orice.

I-a dat drumul...S-a întors uimit la mine.Semăna cu un animal.Cum de am putut să stau atâta timp lângă o asemenea creatură?Să accept să fiu iubită de așa ceva...De un monstru!A zâmbit cu colțul gurii,și-a dat părul din ochi,și-a suflecat mânecile de la bluza de un alb murdar și mi-a apucat bărbia într-un mod ...tandru...Credea el.

-Scumpa,naiva Alexandra...De ce îți faci rău singură?De ce tocmai el?De ce?Ți-ai bătut joc de mine.Frumos...Merită?Uite-te la el și spune-mi dacă merită.
Și m-a sărutat.Scârba și ura pe care le-am simțit atunci încă mă urmăresc.Nu credeam că eram în stare să urăsc atât de mult pe cineva.

-Da!Merită!Și merită de o mie de ori mai mult.Sunt în stare de orice pentru el și uite-te bine la mine,că nu glumesc.Sunt în stare de orice,nu uita.

L-am luat pe Alex de braț și am ieșit din apartamentul blestemat.Din ziua aceea,războiul era declarat oficial.Nu aveam de gând să mă dau bătută,eram hotărâtă să lupt pentru Alex,să trec peste orice.Până la urmă,ce putea să se întâmple?...Bună întrebare Alexandra,bună întrebare...


Alice,acesta e doar începutul,începutul unui coșmar ce încă mă urmărește,începutul iadului meu pe pământ.Iad ce a adus odată cu el,paradisul.Iad ce acum pare că merită tot focul trecutului...Foc și gheață,ploaie și soare,alb și negru...